Din trupu-i consistent, Bogdan Hossu slobozi o voce pitigaiata: "Cand cetatenii mor de foame, sunt indreptatiti sa-si manance conducatorii".

Abia atunci am devenit mai atent, desi numai de miting si mesaj iscat din durerea nationala de bugetar nu-mi ardea. Venisem de la Cluj intr-o buca, eram intepenit dupa o noapte petrecuta intr-un compartiment de clasa a doua intesat de sindicalisti vecini cu alte compartimente cu aceleasi probleme.

Spre Bucuresti nu mai erau bilete din niciun oras din nord-vestul tarii, ca lasasem problema unui loc pe ultima suta de metri, gandindu-ma ca nu-i nicio problema sa gasesc un tichet la vagonul de dormit, doar costa cat avionul. Aiurea! Plin de lideri de sindicat.

Asa ca le-am tinut companie celor de la clasa a doua, desi n-am fost un interlocutor prea vesel. Pornisem la drum cu handicap, ei aveau sacose late cu bere si nu le pasa de lipsa atmosferei colocviale.

Nu i-am judecat. Oamenii isi ineaca amarul dupa posibilitati. Si au facut-o pana dimineata, cand au pornit spre autocarele de langa gara, ghidati de fluiere. Cu mici pauze, ca sa umple pungile cu Timisoreana. Nu-i nimic, amaru-i mare!

La vreo 800 de metri de Victoriei, unde aveam treaba la o firma, palc de autocare. Si fete cuoscute. Unii nu s-au mai dus pana la miting, s-au oprit la terase. Mare amar, intr-adevar!

Doar ca unii dintre cei de au ajuns au suferit o transformare bizara. O masa de nefericiti cu sabia deasupra capului, ca vorba aia, venea foamea, venea nebunia, venea amintirea unui frigider plin cu parizer si pate de pui, a devenit o gloata vesela, guresa si plina de energie. Fetele pamantii, cu riduri aparute in doua saptamani si nicio scanteie in ochi, ca erau si din astea, s-au pierdut intr-o combinatie grotesca intre Carnavalul de la Rio si Cantarea Romaniei faza pe raion.

Basescu