Acum, când cele două decenii care au trecut deja ne permit să-l privim fără patimă, mitingul-maraton din Piaţa Universităţii ne apare ca un fenomen deosebit de complex, petrecut în nişte vremuri tulburi, când societatea română era împărţită în două tabere.
Una mărşăluia pe străzi, zbierând bezmetic "nu ne vindem ţara" şi "moarte intelectualilor". Iar asta pentru că "noi muncim, nu gândim".
Cealaltă era tabăra intelectualilor care, speriaţi că după Revoluţie puterea ar fi fost preluată de "neocomunişti", se considerau purtătorii unor idealuri înalte de moralitate şi progres. Acum, după atât timp, ştim că adevărul a fost undeva, la mijloc. Totuşi, "Piaţa" a fost un spaţiu aparte, unde s-a trăit, s-a gândit şi s-a vorbit liber. Iar punctul său de "comandă" a fost balconul Universităţii, care s-a aflat atunci sub un înalt "patronaj" spiritual: icoana Maicii Domnului şi chipul lui Mihai Eminescu.
Dincolo de schimbul de idei care avea loc zilnic acolo, Piaţa Universităţii a fost, însă, şi un soi aparte de festival: din balcon, de sub privirile celor două efigii sfinte nouă, au vorbit oameni de cultură şi oameni obişnuiţi care simţeau că au ceva de spus, au vorbit preoţi, studenţi, disidenţi - oponenţi ai regimului comunist în ultimele sale luni de existenţă oficială, dar şi foşti deţinuţi politici, suprevieţuitori ai celor mai cumplite puşcării.
Şi asta în faţa a zeci de mii de oameni care veneau acolo să-i asculte, dar şi ca să arate noilor politicieni că ei, "golanii", au propria imagine despre viitor. Pe care o promovează paşnic, dar cu umor, într-un mod pe care sociologii l-ar putea numi "folclor urban".
Prezenţa miilor de bucureşteni care semnau zilnic în "condica de prezenţă" a "Golaniei" a fost stimulată şi de marile personalităţi, monştri sacri ai culturii noastre, care au vorbit în balconul Universităţii.
