Pe parcursul a sute sau mii de ani de existenta, un popor isi creeaza, prin raportul cu istoria si cu Dumnezeu, un fel unic de a fi. Cu cat istoria lui este mai indelungata, cu atat mai multe reactii si raspunsuri adaptive sunt fixate in memoria sa.
Fara sa fim constienti de ele, ne desfasuram totusi viata sub conducerea lor. Astfel avem un mod de a ne trata parintii, bunicii, conationalii, oaspetii, dusmanii, prietenii, animalele, natura, etc., pe care nu ni le formam singuri, ci le preluam din cultura neamului nostru.
Prea putini alegem constienti propriul fel de a fi, iar cand o facem este mai ales ca sa iesim in evidenta prin contrast, sa ne afirmam individualitatea. In functie de valoarea ei, semenii nostri o vor cinsti sau o vor lasa sa moara in uitare.
De aceea, prin personalitatile pe care le cinsteste, un popor se arata pe sine. De dragostea si amintirea vie a barbatilor adevarati parca e molipsit tot poporul. Stim de exemplu cinstirea pe care o are Stefan cel Mare in randul celor care traiesc pe locurile peste care candva el a domnit. Nu s-au lasat pana nu l-au facut sfant.
O emblema a constiintei nationale a romanilor si a celor de peste Prut este Mihai Eminescu. Parintele Iustin Parvu spune despre poezia lui ca este ca o rugaciune. Parintele Arsenie Boca este numit si Sfantul Ardealului si este mai iubit si mai cunoscut de popor decat multi poeti care au crezut/cred ca prin ei se revarsa in neam intelepciunea, lumina nepieritoare.
Aceasta constiinta de sine a intelectualilor, ca oameni chemati sa fie modele si surse de inspiratie pentru poporul lor, este corecta.
Din pacate, multi dintre ei tradeaza neamul, adica prefera sa se individualizeze si sa se prezinte ca modele independente de constiinta lui. Spiritualitatea crestina este adanc infipta si in genele noastre. Constiinta noastra
