O mărturisire neaşteptată în primul paragraf al unui studiu despre zgomot şi linişte. "Sunt surdă de o ureche, dreapta. Am un implant cohlear, dar urechea este total inutilă în ce priveşte auzul. E drept că ea reprezintă un plăcut ornament decorativ şi e bună pentru a susţine ochelarii şi pentru prezentarea cerceilor, dar nici un sunet nu poate pătrunde în ea. Credeţi că surzenia reprezintă un maximum de linişte? Nu e chiar aşa. Eu percep un fel de zumzet găunos care îşi schimbă mereu volumul şi înălţimea."

Aşa îşi începe Katherine Bouton relatarea al cărei erou este George Prochnik, un om care îşi defineşte viaţa drept o permanentă căutare de sunete, dar şi de tăceri. El a reuşit să găsească unul dintre cele mai liniştite locuri de pe planeta noastră, o capelă subterană a unei mănăstiri trapiste de lângă Dubuque, Iowa. Domneşte acolo o linişte care îi pune în dificultate pe vizitatori şi îi face să părăsească locul cât se poate de repede, punând în evidenţă o adevărată incapacitate fizică de a îndura tăcerea.

Prochnik, entuziasmat de tăcuta capelă a mănăstirii, ar fi vrut să rămână acolo şi să se scufunde în adâncimile tăcerii acesteia, în căutarea unor valenţe încă necunoscute ale spiritului uman. Sună bine, elegant şi elocvent. Se naşte însă o întrebare simplă, aproape naivă, poţi percepe tăcerea absolută în prezenţa unei alte persoane? Însoţit de un ghid turistic în timpul vizitei, Prochnik nu ne oferă un răspuns.

Dar el nu se mulţumeşte doar cu o încăpere foarte liniştită. Vizitează o grădină Zen din Portland, Oregon, un laborator de neurobiologie din Manhattan, birourile care adăpostesc un studiu de "cartografie a zgomotului" în Copenhaga şi câteva mici parcuri. La universitatea Gallaudet se familiarizează cu arhitectura adecvată celor cu probleme de auz. Accentul cade pe lumina naturală, pe întrepătrunderea spaţiilor interioar