Mai toată presa care contează scrie, de cîteva săptămîni, despre „sfîrşitul monedei euro“. Oficialii europeni dau asigurări că au luat măsuri pentru susţinerea monedei europene şi pun la bătaie un fond de 750 de miliarde pentru acest scop. Dar comentatorii spun că deja s-au pierdut multe miliarde din cauza întîrzierii cu care s-a ajuns la un acord pentru salvarea Greciei. Se ştie, Germania s-a opus iniţial, deşi avea interese directe să nu lase Grecia să se scufunde: băncile germane aveau de recuperat de la cele elene vreo 40 de miliarde de euro. Dar „cultura germană a solidităţii şi a stabilităţii nu se negociază“, a spus Angela Merkel.

Complicaţiile abia acum încep, deşi declaraţiile liniştitoare curg ca pe bandă (preşedintele UE, preşedintele Comisiei Europene, premierul grec, şeful Băncii Centrale Europene etc. etc.). Probabil că moneda euro va fi salvată – cu costuri mari, însă –, dar asta devine mai degrabă o chestiune tehnică. Ce s-a întîmplat în ultimele luni arată fragilitatea construcţiei europene, distanţa enormă dintre vorbele frumoase din tratate şi realitatea concretă. UE este o asociaţie de state naţionale şi, în vremuri grele, diferenţele devin mai importante decît asemănările şi regulile de convieţuire. Mîndrindu-se atît de mult cu diversitatea culturală, Uniunea Europeană devine, la ceas de criză, prima victimă a propriei diversităţi. Pe bună dreptate Germania insistă asupra „culturii stabilităţii“ (şi a responsabilităţii, aş spune). Dar în Sud, unde clima e alta şi tradiţiile sînt diferite, rigoarea cu care se cheltuiesc banii publici e un veşnic deziderat, iar slujba sigură în instituţiile publice e un scop în viaţă pentru mulţi (vezi şi cazul României, unde aparatul funcţionăresc e supradimensionat). La „cultura stabilităţii“ din Germania (şi din Nord, în general), preşedintele Sarkozy răspunde încercînd să grupeze în jurul său un Club