Pe 21 mai, de ziua Sfinţilor mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, s-au împlinit 19 ani de când a fost asasinat Ioan Petru Culianu.

A fost împuşcat în cap, cu un pistol de calibru mic, într-o toaletă din Facultatea de teologie a Universităţii din Chicago. În ciuda eforturilor poliţiei şi ale FBI, făptaşul nu a fost niciodată descoperit.

S-a speculat că asasinatul a fost pus la cale ori de Securitate (pentru că profesorul Culianu se manifestase politic împotriva regimului Iliescu), ori de legionari (care ar fi dorit să-l pedepsească pentru poziţia lui Culianu faţă de ei), ori de un fanatic (pentru motive religioase), ori de un dement (pentru motive inscrutabile).

Dacă ar fi trăit, Culianu ar fi împlinit anul acesta 60 de ani (s-a născut la Iaşi, în 15 ianuarie 1950). Însă foarte puţini înţeleg că, dacă ar fi trăit, Culianu ar fi devenit, în momentul de faţă, singura valoare intelectuală românească capabilă să adune laolaltă faima de savant universal a unui Mircea Eliade, strălucirea de profunzime filozofică a unui René Girard şi vâlva de brilianţă intelectuală a unui Umberto Eco.

Ar fi fost respectat în mediul academic ca Eliade, chestionat asupra sensului lumii ca Girard şi citit în tiraje de masă precum Eco. Ar fi fost valoarea noastră universală numărul unu. Asasinarea lui a fost un stânjenitor fapt divers pentru Universitatea din Chicago care, azi, nu mai vrea să ştie nici de Culianu, nici de Eliade (decanul de la Divinity School a refuzat în mai multe rânduri amplasarea unui bust al lui Mircea Eliade acolo).

Pentru cultura europeană în general şi pentru români în special a fost o catastrofă. Doar că nici cultura în general, nici românii în special nu ştiu ce au pierdut. Cultura pentru că nu are conştiinţă de sine, românii pentru că nu au memorie.

Cu câteva excepţii, aniver