Răspunzând unei anchete literare, Gabriel Dimisianu afirmă că a început să facă critică „incitat de lecturi" si că se simte „mobilizat de aceeaşi datorie faţă de profesie".

Adaugă, însă, imediat şi acea „conştiinţă nouă a faptului că anumite lucruri pe care numai eu le-aş putea spune trebuie să le spun". Iată-l deci situat sub semnul unei raţiuni de a fi ce asociază conştiinţa unui soi de datorie asumată cu un sentiment al participării subiective, care-i individualizează angajamentul raţional. Sunt repere generale, desigur, dar care au căpătat prin ani o amprentă particulară, definibilă tocmai în spaţiul conjugării echilibrate a termenilor evocaţi: adică într-un exerciţiu critic practicat constant, aproape ca semnarea unei condici de prezenţă de la Serviciul Literelor Române, asigurat de continuitatea unei munci de redactor ce acoperă mai bine de cinci decenii. In tot acest răstimp, Gabriel Dimisianu a fost o prezenţă semnificativă printre criticii care au pus umărul la dărâmarea zidului de penitenciar spiritual al „realismului socialist" şi la restaurarea esteticului într-o literatură română grav afectată de injoncţiunile ideologiei totalitare, eliberându-se el însuşi, ca mai toţi confraţii de generaţie, de servituţile inevitabile ale începutului. A acompaniat, astfel, cu o luminoasă solidaritate, scrisul tânăr din anii '60 ai secolului trecut, a susţinut talentele noi, a luat parte la campaniile şi dezbaterile de idei nu tocmai comode al epocii. Aşa se face că în vremurile post-decembriste, cititorul profesionist s-a putut exprima şi se exprimă în continuare în deplină cunoştinţă de cauză asupra fenomenului literar românesc de după al Doilea Război Mondial, tot aşa cum poate judeca din interior şi dintr-o largă perspectivă istorică evoluţiile mai recente din acest câmp al scrisului nostru.

Ceea ce îl preocupă mereu pe critic este, cum