În prima gară de pe teritoriul francez, se urcă vameşii şi poliţia franco-germană. Un control atent al documentelor de călătorie, al bagajelor şi chiar al poşetelor. Vameşul francez, un roşcovan la faţă, în preajma pensiei, îmi studiază paşaportul, mă priveşte atent şi îmi spune că mama sa este originară din Orşova, şi nu scapă ocazia de a evoca călătoriile, din copilărie, la Orşova şi Turnu Severin, de prin anii ’60, dar şi amintirile de pe insula Ada Kaleh, cea înghiţită de ape. Alte vremuri! Înainte de Paris, conductorul îmi propune să cumpăr bilete de metrou. O idee excelentă. Cum de se gîndesc unii la toate! În gara pariziană, de Est, mă conving că am economisit cel puţin cincisprezece minute. Pînă la Hotel Drouot nu sînt decît cîteva staţii, aşa că am suficient timp pînă la începerea licitaţiei, cu o tematică suprarealistă de artă şi literatură. O dorinţă mai veche a mea de a participa, ca martor ocular. Să nu vă imaginaţi însă că voi licita. Nici vorbă! Voi fi un simplu gură-cască. Accesul în clădire este permis mult mai tîrziu, aşa că mă plimb pe străzile cartierului Hotel Drouot. La tot pasul, galerii de artă şi anticariate. Intru în prima galerie de artă deschisă. Pe un şevalet, la mare cinste, o pînză de Cojan, din prima sa perioadă pariziană. Alături, volumul lui E. Daydé, Cojan – Piéton de l’air, editat în 2009 cu sprijinul lui Alain Margaron, galeristul parizian, din ultima perioadă a vieţii maestrului. Titlul cărţii îmi place. Cîndva, am scris, în serialul intitulat Conu Ricu, despre mersul său de felină. Dialog despre Cojan cu reprezentanta galeriei. Aflînd ca vin din România, ţine să mă informeze că există o întreagă colecţie, de 240 de lucrări (desen, guaşă, ulei), care este propusă spre vînzare. Nu cumva există o instituţie românească dornică să achiziţioneze întreaga colecţie? Entuziasm cu un profund caracter romantic. Să nu uit, sînt la Pa