Mai anii trecuţi, o anchetă voia să afle despre diferiţi critici literari, ajunşi la o anumită vârstă, dacă se simt împliniţi.
întrebat, Gabriel Dimisianu a răspuns nu: „...ar fi să admit că am ajuns la capătul drumului." El anunţa tot atunci că mai avea câte ceva de făcut. Ce altceva mai are cei mai tineri decât mine vor afla cu timpul. Sigur e că ce mai avea atunci era să scrie amintiri şi portrete literare sau, altfel spus, despre Oameni şi cărţi (Cartea Românească, 2008). Gabriel Dimisianu este convins că „nu e chiar inutil să depunem mărturie despre ce s-a întâmplat cu noi şi în jurul nostru". Părtaş de-a lungul a, vai, nu puţine decenii ale vieţii literare, el văzuse şi cunoscuse multe şi îl muncea gândul că „dacă nimeni nu le consemnează, uitarea le va înghiţi definitiv". El era printre ultimii depozitari ai unei lumi: „Sunt azi tot mai puţini, din păcate, cei care cunosc din experienţă directă lumea literară de la începutul anilor '60 ai trecutului veac.". Regretul şi îngrijorarea lui porneau dintr-o convingere adâncă, privitoare nu numai la viaţa literară, ci la condiţia oricărui popor, a oricărui individ: „întâmplările uitate sunt părţi din fiinţa noastră care deja au murit". Pe de altă parte, era şi sentimentul criticului. El constatase - şi o spune în Subiecte (1987) - că există două perspective asupra istoriei literare, ambele îndreptăţite, dar avându-şi resursele specifice. Este privirea de sus, care desparte apele, configurează imaginea sintetică, profilul unei epoci, şi este privirea de aproape, care îi dezvăluie complexitatea, adesea inextricabilă.
Complexitatea este una dintre explicaţiile unei atitudini a criticului memorialist care, la prima vedere, i se poate reproşa: el scrie simpatetic nu numai despre figuri unanim apreciate ale literaturii vremii, ci şi despre scriitori astăzi mai mult sau mai puţin rău famaţi. C
