Pentru ca el era mai tuciuriu, eu blond. Ma credeam un alt marinar de pe vasul Speranta: Ilarion Ciobanu. Asa mi se parea mie pe la 10 ani, ca seman mai mult cu el.
Si avea o "functie" importanta: era carmaci. Imi placea mai mult Ismail, dar nu avea o meserie onorabila: statea toata ziua cu un polonic in mana si facea de mancare pentru ceilalti marinari. Mi se parea ca el s-a nascut turc, atat de bine intrase in pielea personajului.
Figura calda a acestui om degaja prietenie si bunatate de cate ori il vedeam. Imi crea impresia ca daca l-as intalni undeva pe un drum, ne-am imbratisa si ne-am aprinde tigara unul de la altul ca doi vechi prieteni. Si am sta la taclale despre vrute si nevrute.
Francezii spuneau ca de cate ori plecam, murim cate putin. De cate ori moare un actor drag, ne stingem si noi putin cu el. Ei ne dau impresia de nemurire. Pentru ca arta este fara de sfarsit si va dainui mult dupa noi. Lucrurile pe care le cream sunt singurele care vor aminti cuiva necunoscut de noi, candva, peste multi ani. Un film, o carte, o melodie. Singurele urme pe care le lasam pe acest pamant.
Disparitia artistilor se petrece rapid. Ei nu agonizeaza. Pleaca dintre noi asemenea unor stele cazatoare, dar lasa in inimile noastre urma unei comete. A carei lumina nu se stinge niciodata. Cand ei dispar, ne dam seama ca, intr-o buna zi, moartea ne va gasi pe fiecare dintre noi. Ca nu suntem mai presus de ea.
Cand mor cantaretii, ascultam melodiile lor la nesfarsit. Parca ii invocam prin melodiile lor. E singurul mijloc prin care ni-i mai putem apropia. Si ne dam atunci seama ca am tinut la acel om disparut ca la un frate sau o ruda apropiata.
Cand mor actorii, le revedem toate filmele, chiar daca la un moment dat ne plictisisem de ele. Dupa ce ei ne parasesc, toate capata o alta valoare. Cea a unui lucru pe ca
