Ziceam aşa, să ţin primăvara pe loc cel puţin până la sfârşitul zilei, iar ziua să n-o las să plece cel puţin până la sfârşitul timpului, iar timpul să-l păstrez tânăr cel puţin până la sfârşitul luminii, iar lumina s-o împiedic să apună cel puţin până la sfârşitul cerului, iar cerul să-l ţin boltit peste lume cel puţin până la sfârşitul primăverii.
Mai ziceam că e bine să am totuşi o ocupaţie, dar cum nu mă pricepeam la nimic, am zis să încep prin a fi copil. Nu era cine ştie ce, doar că trebuia să-mi fi spus cineva că e prea puţin o singură viaţă ca să mă joc de-a toate jocurile ce-mi ieşeau în cale. Îngerul din icoana de deasupra patului să-mi fi zis. Îngerul, îngeraşul meu! Când voia să-şi dezmorţească oasele, eu îi ţineam ca prostul locul în icoană, iar el... Nu mi-a spus nimeni, aşa că m-am jucat mai întâi de-a laptele supt de la mama, apoi de-a mâncatul pâinii goale pe burta goală, pe urmă, de-a lapte gros, apoi de-a miratul pe burta goală, după care de-a ciuş-ciuş măgăruş, pe urmă, de-a crescutul mare, apoi de-a dragostea, pe urmă de-a ciuş-ciuş înfumurarea, apoi de-a ciuş-ciuş nepăsarea, după care de-a ciuş-ciuş dezamăgirea, apoi de-a deznădejdea pe burta goală, pe urmă de-a hoţii şi vardiştii, pe urmă de-a nouă pietre, pe urmă de-a nouă luni de la moartea mamei, şi mai pe urmă, de-a nouă ani de la moartea tatei, după care de-a tatăl, pe urmă de-a despărţirea de copii, pe urmă de-a aşteptatul copiilor, pe urmă de-a aşteptatul bătrâneţii, iar cel mai pe urmă, de-a aşteptarea morţii. Prostuţule, prostule, nechibzuitule, lacomule, alintatule, nerecunoscătorule, orbule, opreşte-te şi vezi.
Nu mi-a spus nimeni. Nici măcar mama. Nici măcar tata. Ei, măcar ei să-mi fi spus. Aş fi înţeles de-a ce nu trebuie să mă joc niciodată. De-a moartea lor, de exemplu. Şi de-a aşteptatul morţii mele, bunăoară. Mă puteam opri la dragoste. De ce nu m-am j
