Cunoscut din timpuri străvechi în subcontinentul indian, zahărul nu era nici banal, nici ieftin, o delicatesă exotică. Pentru îndulcire se folosea mierea, atât în India, cât şi în alte locuri. Primul european care a avut surpriza gustului dulce al cristalelor atât de asemănătoare cu sarea a fost Alexandru cel Mare, pe care patima cuceririlor l-a adus pe acele îndepărtate meleaguri.
La început, oamenii se mulţumeau să mestece trestia de zahăr crudă, mărturie fiind dinţii cariaţi ai scheletelor. Zahărul a jucat un rol puţin important până pe vremea dinastiei Gupta, pe la 350 î.Hr. Atunci s-a ajuns la transformarea sucului de trestie în cristale, mult mai uşor de transportat şi depozitat.
Indienii, mari navigatori, dar şi mari consumatori de zahăr, l-au făcut cunoscut prin nenumărate porturi. Călugării budişti itineranţi au adus tehnologia cristalizării în China, în timpul domniei regelui indian Harsha şi a împăratului Taizong din dinastia Tang. În puţină vreme, zahărul rafinat devine un aliment esenţial în întreaga Asie şi în Orientul Mijlociu.
La rândul lor, arabii preiau tehnologia indiană şi o transformă în industrie. După cucerirea Peninsulei Iberice, în secolul al VIII-lea al erei creştine, ei şi berberii construiesc fabrici şi rafinării, plantaţii de trestie de zahăr atât în Europa, cât şi în Asia Mică şi Africa. Istoricul Clive Ponting semnalează în secolul al X-lea prezenţa noii industrii în Zanzibar.
Cruciaţii întâlneau caravanele care transportau "sarea dulce", iar coloniile Veneţiei încep să producă zahăr destinat exportului în Europa, ca supliment sau înlocuitor pentru miere. Un cronicar al cruciadelor, William din Tyr, descrie în secolul al XII-lea zahărul ca fiind "foarte necesar pentru păstrarea sănătăţii oamenilor şi uşor de folosit şi păstrat".
În august 1492, Cristofor Columb