Ca să vă apropiaţi de acest roman al lui Carlo Lucarelli, o capodoperă a thrillerului de pretutindeni, ar fi bine ca mai întâi să ascultaţi "Almost blue" în interpretarea lui Chet Baker. Cântecul îl găsiţi şi pe YouTube. O trompetă, un pian şi o voce exprimând o tristeţe fără leac vă introduc într-un univers în care durerea fiinţei umane ajunge la paroxism. Crimele îngrozitoare relatate în carte, ancheta purtată de către un cuplu ciudat de investigatori - o tânără poliţistă şi un orb - capătă astfel o rezonanţă şi mai profundă în sufletul oricărui cititor.

Simone Martini n-a văzut niciodată lumea în care s-a născut. El îşi ocupă timpul ascultând, printre altele, zgomotele oraşului Bologna. Cufundarea cu voluptate, într-un amalgam de sunete, este singurul mod în care poate percepe realitatea. Cu ajutorul unui scanner el intră pe frecvenţele poliţiei, urmăreşte conversaţiile de la telefon, devine părtaş la convorbirile de pe chat sau la cele ale camionagiilor care pălăvrăgesc prin staţiile de radio. În acelaşi timp, îşi pune, iar şi iar, discul pe care e imprimat "Almost blue". Are nevoie de muzica asta ca de un prieten care să-l consoleze fiindcă trăieşte în întuneric şi într-o singurătate cumplită.

Până când, într-o noapte, descoperă vocea unui criminal în serie care terorizează oraşul, omorând în special studenţi, cu o sălbăticie inimaginabilă. După ce face o victimă, acesta se despoaie în pielea goală. Se priveşte în oglindă. Se pictează pe faţă ca războinicii Maori înainte de a porni la luptă. Se maschează. Adoptă înfăţişarea celor ucişi. Astfel nu mai aude, pentru o vreme, dangătul bezmetic al clopotelor care îi răsună în cap. Având o nouă identitate cunoaşte o perioadă de linişte, până când înnebunitoarele zgomote îl împing la o nouă crimă.

Tocmai aceste metamorfoze la care apelează pun pe piste false Poliţia bologneză, care crede că