Este uluitor ce distanţă există între fastul parăzilor militare şi viaţa fără glorie a soldatului. Cu cât sunt parăzile militare mai impecabile, mai sofisticate, mai impunătoare, cu atât mi se pare că executanţii acestui ritual au fost mai striviţi, mai chinuiţi, mai umiliţi... Lumea are însă în continuare nevoie de acest tip de spectacol. Cei care manipulează şi cei care se lasă manipulaţi îşi dau de fapt mâna în numele aceluiaşi frison care se topeşte ca un fulg şi pe care îl numim glorie.
Ultima paradă din care am văzut câteva imagini a fost cea organizată de ruşi la data de 9 mai anul acesta. O paradă memorabilă, cea mai mare din 1991 încoace pe teritoriul rus, cu participarea a 10.000 de militari, precum şi a unor soldaţi invitaţi din ţările Alianţei Atlantice.
Cu sau fără invitaţi, indiferent pe ce meridiane sunt organizate, toate parăzile sunt concepute ca să transmită un anumit număr de mesaje pe fond de propagandă. Agenţia France Presse relua într-o depeşă, a doua zi după parada din Piaţa Roşie, o declaraţie făcută chiar la faţa locului de o femeie, de o persoană anonimă deci. Ea spunea: "Tot acest armament care defilează îţi produce o senzaţie foarte agreabilă, pentru că îţi dai seama că este destinat să te apere". Iată o declaraţie care spune de fapt totul. Femeia era impresionată, entuziasmată, mândră de ţara ei. Puterea îşi atinsese scopul, mai ales pe timp de criză, pentru că reacţia acestei femei era de fapt reprezentativă pentru ce simţiseră ruşii în general. După lunga perioadă de ezitări, de tranziţie şi de slăbiciune generată de căderea comunismului, iată că poporul rus avea din nou parte de spectacolul cu care se mai întâlnise şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare a mândriei naţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.
O stratagemă veche de când lumea, de când există soldaţi
