Continui deci ultimul post despre cum face faţă politica acestei perioade de criză şi de schimbări de mod de viaţă accelerate. La Reikjavik tocmai a cîştigat alegerile locale un partid care face un mişto sălbatic de clasa politică tradiţională. Ceea ce demonstrează că, atunci cînd totul se prăbuşeşte în jurul lor, oamenii se simt dezlegaţi de vechile cutume ale ordinii tradiţionale. Ceea ce poate fi un lucru bun, însă doar dacă există factori de echilibru care să menţină ordinea fundamentală, minimală.

Cum stau lucrurile la Bucureşti? Extrem de prost, în opinia mea. Acei factori exteriori politicii care să menţină echilibrul (justiţie, societate civilă etc.) sînt foarte debili. Clasa politică mainstream nu e lovită doar de consecinţele propriei ei incompetenţe şi orbiri, aşa cum au fost ele relevate de criză. Nu e afectată doar de o rămînere în urmă naturală faţă de un ritm al schimbărilor sociale extrem de accelerat, ca în orice parte a lumii (de fapt, mai accelerat aici, din cauza tranziţiei etc.).

Clasa politică românească are, totuşi, un specific al ei. S-a blindat la modul animalic faţă de orice fel de schimbare şi nou input (după cum punctează cu acuitate Cristian Preda). S-a rupt complet de popor – nu e populism, e doar constatarea unei situaţii triste, în care o societate apatică şi destructurată nu are capacitatea de a menţine clasa politică pe calea corectă, iar aceasta nu găseşte în ea însăşi nici cel mai mic imbold pentru a face asta din propria ei voinţă.

În ciuda conflictului dur de astăzi, politica românească e cooperativă. Concurenţa dintre partide e doar pentru programarea la resurse, nu pentru altceva. Sigur, tentativa de suspendare a preşedintelui şi campania furibundă a acestuia împotriva Parlamentului par să indice un conflict real. După părerea mea, acesta e doar o eroare a preşedintelui, care pe de o parte şi-a luat p