Muzica nouă, gen convenţional care de obicei „sperie“ publicul larg, s-a bucurat de un adevărat succes săptămâna trecută. La a douăzecea ediţie, Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi (SIMN) a devenit un festival aflat la răscruce de muzici, mult mai mult decât se arăta a fi la începuturile sale, în 1991.

Promovat mai bine ca niciodată, festivalul de muzică nouă al Bucureştilor a atras un public pe măsură, cel puţin concertele cu orchestrele radio bucurându-se de sute de spectatori, cu totul surprinzător pentru „spaima" pe care o stârneşte de obicei acest gen neconvenţional în rândul auditoriului.

Publicul de nişă a existat întotdeauna pentru muzica nouă, dar concertele simfonice, adevărate evenimente pline de prime audiţii absolute, complexe, abia reuşeau să atragă oameni noi, deşi contribuţia constantă a Orchestrei de Cameră şi a Orchestrei Naţionale a fost cel mai consistent aport al unei instituţii muzicale de concert şi de spectacol din România în istoria de două decenii a festivalului. Astfel stau lucrurile, chiar dacă încă nu s-a realizat o analiză realistă a istoriei muzicii româneşti contemporane care să marcheze acest fapt.

Acum două decenii

În mai 1991, mă aflam alături de acest festival cu entuziasmul specific vârstei studenţeşti, combinat cu cel al unor ani plini de speranţe. Iniţiativa festivalului venea de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor şi de la primul director al evenimentului, compozitorul Ştefan Niculescu.

Chiar dacă efervescenţa acelor ani nu mai este aceeaşi, rezistenţa în timp a festivalului este cu totul remarcabilă. Festivalul se desfăşoară în aceeaşi perioadă a anului, 23 - 30 mai, şi-a păstrat şi denumirea (schimbată doar pentru câţiva ani, după care s-a revenit la numele consacrat) şi a mers în paralel cu evoluţia extrem de diversă, în funcţie de orientarea mai conservatoare sau mai experimental