Am fotografiat duminică ceea ce mai rămăsese dintr-o vilă aflată la intersecţia dintre străzile bucureştene ing. Aurel Vlaicu şi Dumbrava Roşie: o grămadă înaltă de moloz. Sursa: Zoltan Lorencz
Deşi era zi nelucrătoare, se muncea de zor la ultimul perete. „A durat trei zile demolarea, a fost uşor. Oricum, cădea singură”, mi-a spus un muncitor care îşi trăgea sufletul.
La foarte mică distanţă, pe Mihai Eminescu, locul altei clădiri vechi fusese curăţat aproape în întregime. Zona, altădată plăcută şi liniştită, e un şantier. Deja locul e dominat de blocuri pătrăţoase, metal şi sticlă, ridicate la 2-3 metri distanţă de clădirile vecine.
Ziarele scriu despre planul de demolare a două palate de secol XIX de pe Kiseleff, aflate într-o paragină criminală şi construirea, în locul lor, a unor blocuri. Ziarele au scris, în zadar, despre clădirea de pe Aviatorilor, care purta amprenta Henriettei Delavrancea, Policlinica de pe Batiştei, complexul Moara lui Assan, fosta vilă a Simonei Lahovary sau fosta casă de pe Gutenberg a prinţului Gheorghe Zizi Cantacuzino.
Ziarele nu mai scriu de mult despre blocul Gambrinus sau despre fostul Hotel Cişmigiu, care au stat în paragină mai bine de zece ani. Paragină! Această noţiune defineşte cel mai bine momentul actual. Schema după care au fost puse la pământ clădiri istorice care dădeau culoare „Micului Paris” a fost exersată pe scară largă în România postdecembristă.
Sute de foste întreprinderi de stat au fost deliberat puse pe butuci pentru a fi vândute apoi, ieftin, fie pentru relansări spectaculoase, fie pentru a fi făcute una cu pământul şi parcelate, devenind leagăne ale unor cartiere rezidenţiale de lux. Prea mulţi oameni s-au îmbogăţit prea repede, jefuind. Nimeni nu i-a întrebat despre primul milion, nimeni nu-i întreabă de ce, măcar, nu creează locuri de muncă.
@N_
