Cu toate acestea, oricare ar fi diferenţele de abordare, în sfera practică a politicii a existat un consens general cu privire la necesitatea de a rezista în faţa colectivismului şi a etatismului care emană de la liberalismul** autohton şi, în acelaşi timp, de a respinge şi a neutraliza atacul comunist asupra civilizaţiei occidentale, care - deşi dispune de forţe subversive care acţionează pe plan intern - se bazează în principal pe puterea armată a unui inamic străin.

Au existat, fireşte, tendinţe de a acorda o importanţă exagerată unuia dintre aceste aspecte într-o asemenea măsură, încât cei care procedează astfel tind să iasă din spectru. Există unii care dau atât de multă atenţie ameninţării comunismului autohton, încât caracterul său internaţional e pierdut din vedere şi adevăratul rol al liberalismului nu e decât vag înţeles. Alţii sunt atât de preocupaţi de alterarea fundamentelor filosofice ale virtuţii şi ale dreptăţii, încât neglijează aproape complet corolarul conform căruia pe tărâm politic libertatea este precondiţia unei societăţi virtuoase. (...)

Fireşte că în orice mişcare sănătoasă, în plină dezvoltare, sunt inevitabile ciocnirile de opinii, accentele puse diferit, în contextul acordului cu privire la nişte principii fundamentale. Acest lucru e cu atât mai mult de aşteptat de la înfloritoarea mişcare conservatoare americană de azi, şi asta din două motive. În primul rând, dispoziţia minţii conservatoare, cu aversiunea sa faţă de ideologiile înguste şi respectul său pentru persoana umană, nu cunoaşte noţiunea de „linie de partid“ şi, astfel, se arată generoasă cu ponderile diferite acordate unui aspect sau altuia în cadrul unei perspective generale. Dar, şi mai caracteristic, principiile care inspiră mişcarea conservatoare americană contemporană îşi trag seva din fuziunea a două curente de gândire diferite. Cel pe care, în lipsa unui cu