La Editura Polirom a apărut marele roman antitotalitar „Viaţă şi destin” de Vasili Grossman, o carte-mărturie de un ardent, nepieritor adevăr.
Un strigăt de disperare, dar şi un imn pentru solidaritatea umană în timpuri sumbre când barbaria părea să triumfe. Frescă monumentală a bolşevismului în avatarul său stalinist, romanul lui Grossman (traducere de Laurenţiu Checicheş), interzis chiar şi în perioada „dezgheţului” hruşciovist, luminează consubstanţialitatea dintre sistemele nazist şi comunist.
Mai mult, în dialoguri de o intensitate metafizică unică, scriitorul relevă ostilitatea comună a celor două ideologii exterministe, întemeiate pe ideea urii (de clasă, de rasă) în raport cu libertatea individului şi cu drepturile omului în genere.
Romanul surprinde substratul antisemit al practicilor comuniste, universul intolerant, fanatic şi meschin al nomen klaturii, afinităţile dintre exclusivismul rasist al nazismului şi obsesiile xenofobe ale aparatului stalinist.
Cum observa Robert Chandler, traducătorul ediţiei americane (din 1985) a capodoperei lui Grossman : „Nici un alt scriitor nu a stabilit mai convingător identitatea dintre nazism şi comunismul sovietic. Paralelele dintre cele două sisteme sunt reliefate în chip repetat: între cariera unui funcţionar tipic al partidului nazist şi cea a unui aparatcik comunist; dintre gândurile unui disident german şi cele ale unui disident rus; dintre un lagăr de concentrare german şi unul rus”.
Imaginarul totalitar era bântuit de imaginea „intrusului”, a inamicului infiltrat, a conspiraţiei insidioase: kulacii („chiaburii”) erau agentul dizolvant al comunităţii perfect omogene, evreii erau văzuţi ca element distructiv pe care naziştii au decis să-l anihileze. Mai ales după 1946, Stalin a îmbrăţisat fixaţiile naziste legate de „cosmopolitismul plutocratic”.
@N_P
