Invocarea alegoriilor orwelliene în societatea românească postcomunistă mi s-a părut o extravaganţă din categoria acelora ostenind să compromită un ansamblu al cărui azimut era, totuşi, democraţia şi nicidecum reversurile ei prăpăstioase.
Nu mi-l puteam imagina pe Big Brother ştergându-se de praf după tăvăleala din decembrie '89 şi arătându-şi din nou carnasierii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dimpotrivă, s-au întâmplat suficient de multe încât în marea aglomeraţie de după suprimarea lui Ceauşescu să se strecoare, când pândind din umbră, când căţărate pe meterezele puterii, destule din jivinele comunisto-securiste mai sus-amintite. Încercând să înţeleg ce i se mai pregăteşte României după ce a fost îngenuncheată de o mână de oameni deveniţi asasini prin incompetenţă şi cinic fariseism, am senzaţia că, mai în glumă, mai în serios, bătrânul Orwell ne-a dăruit o clonă.
Una mult mai periculoasă decât vechiul bestiar orwellian vlăguit de diverse perversiuni livreşti. Clona e nevăzută şi ucide prin împingerea victimei spre autodevorare. Criza cea mare a României nu e nici PIB-ul, nici balanţa comercială, ci frica. Această frică tânără ce paralizează instinctul de conservare, distruge voinţa şi anulează orice prezumţie de rezistenţă în faţa răului. Mămăliga românească - o felie necinstit dosită din brandul nostru naţional - nu va exploda pentru că oamenilor li s-a făcut frică. Urlă la mitinguri, dar cu frica în oase. Îşi blestemă soarta pe întuneric. Simt în ceafă răsuflarea şefului capabil de orice.
Frica asta cea tânără e pensionarul care ştie că va muri pentru că nu va mai avea bani de medicamente. E familia care nu-şi mai poate plăti întreţinerea. E părintele care habar n-are de unde va face rost de bani pentru hrana copiilor. Sunt tinerii înghiontiţi de executori şi mascaţi pentru că, aruncaţi în şomaj, n-au cum să-şi mai plătească credite
