Marți ar fi trebuit să fie ziua lui ”Lebanon” la Festivalul Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF). Pelicula, distinsă cu Leul de Aur la Veneția anul trecut, s-a bucurat de prezența la Cluj și a regizorului israelian Samuel Maoz, care, la finalul proiecției, a povestit cum s-a născut ideea.
Fost el însuși participant la războiul dintre Israel și Liban din 1982, a avut nevoie de 20 de ani pentru a-și reveni și pentru a scrie povestea experienței prin care a trecut. Iar în 2006, la izbucnirea unui nou conflict între cele două țări, s-a decis să facă filmul. Întreaga acțiune se petrece în interiorul unui tanc ajuns dincolo de liniile inamice și a cărui legătură cu exteriorul este luneta turelei. O greșeală tactică îi lasă descoperiți pe cei patru tineri din tanc. Teribila luptă pentru supraviețuire nu se poartă însă doar cu inamicul, ci și cu propriile încercări de a nu-și pierde umanitatea.
Mai teribil însă decât ”Lebanon” a fost ”Luni de miere” (”Honey moons”, în engleză, ”Medeni mesec”, în original). Povestea lui Goran Paskaljevic e spusă în oglindă: din perspectiva unui cuplu de tineri albanezi, respectiv din cea a unui cuplu de tineri sârbi. Ceea ce îi unește e visul de a emigra din țările lor. În background are loc un atentat cu autori neidentificați asupra forțelor KFOR din Kosovo, în care își pierd viața doi soldați italieni.
Un atentat care le schimbă destinele și le anulează șansele. Asta pentru că unul lucra sezonier în Kosovo, iar celălalt era născut din întâmplare în același oraș (tatăl lui făcuse armata acolo). Iar simpla asociere cu Kosovo este o vină care nu poate fi iertată. Indiferent de ce parte a baricadei te afli.
Încă de la primele cadre înțelegi că nimic bun nu li se poate întâmpla eroilor, iar vizionarea până la capăt a filmului e un exercițiu de rezistență. Europa, lumea liberă la care visează, se dovedește o
