Sunt îngrozit de alunecarea spre violenţă o societăţii noastre. Încet, cu voia majorităţii frustrate, care atât aşteaptă, să se lase instigată, şi a minorităţii care aţâţă cu cinism jarul, ne îndreptăm inexorabil spre zona în care nimeni nu va mai putea controla nimic.
Puţin contează că aţâţătorii vor deveni imediat victime: răul făcut nu e răscumpărat de pedepsirea câtorva lichele. De răul care se face acum sufletelor noastre vom suferi ani de zile, deoarece infecţia cu ură nu se vindecă decât ori prin căinţă, ori prin iubire. Or, resursele noastre de căinţă sunt chiar mai mici decât resursele noastre de iubire. Iar semenii noştri, în aşteptarea băii de violenţă, sorb şi absorb hipnotizaţi numai informaţiile care le justifică setea de ea.
Suntem deja instalaţi într-un cerc vicios: cei care întreţin şi susţin violenţa îi neagă existenţa; cei care avertizează împotriva ei sunt indicaţi drept propagatori ai ei; adepţii violenţei se înmulţesc pe măsură ce denunţătorii ei devin mai timoraţi; cu timpul, se impune un unic discurs: cel al urii, singurul declarat ca normal; între timp violenţa dospeşte; tot mai mulţi oameni sunt convertiţi la explicaţiile simple, bazate pe identificarea ţapului ispăşitor.
În mod previzibil, se intră incontrolabil în logica ucenicului vrăjitor. În acest mod, violenţa a devenit mediul pe care îl respirăm. Pe nesimţite şi crezându-ne mereu buni, foarte buni, întotdeauna mai buni decât alţii. Alibiul care ne-o face şi invizibilă, şi dezirabilă este sentimentul triumfător că avem dreptate. Noi. Iar ceilalţi sunt nişte nemernici, nişte năpârci ticăloase, nişte viermi.
Pe certitudinea dreptăţii noastre împotriva lor am ajuns să facem din spaţiul public un eşafodaj al violenţei, căruia puţin îi lipseşte să se transforme într-un eşafod pur şi simplu. Pentru cine? Pentru vinovaţi! Care vinovaţi? Nu e lim