● Bobby McFerrin, VOCAbuLarieS, Emarcy, 2010.
Am la serviciu un coleg care păstrează în birou un spray foarte parfumat şi un CD cu Bobby McFerrin. De cîte ori îl stresează cineva, şefii, colegii, clienţii, de cîte ori simte chingile presiunii profesionale că-l sufocă, îşi pune piesa „Don’t Worry, Be Happy“ şi începe să dea cu spray-ul prin birou. Uite-aşa o să vă dau cu Flit într-o zi la toţi, îmi zice. Nu-mi puteţi face nimic. Bobby McFerrin a schimbat viaţa multora dintre noi. Unii susţin că piesa lui are capacităţi subliminale. Din păcate, e singura piesă din repertoriul său care a rămas în conştiinţa colectivă în ciuda unei cariere de 30 de ani şi a 10 premii Grammy. La o cercetare mai atentă, povestea asta cu subliminalul nu e tocmai o exagerare. În documentarul The Music Instinct, artistul demonstrează caracterul organic al muzicii, rezonanţa implicită pe care o are creierul uman cu structurile muzicale fundamentale pe care McFerrin le-a palpat de-a lungul carierei.
McFerrin practică un jazz de cu totul altă factură decît cel despre care am povestit în ultimele articole. Sînt tentat să-i spun jazz onomatopeic, deşi există cu siguranţă etichete mai academice decît asta. Clipurile pe care le-a filmat de-a lungul carierei descriu mai corect la ce mă refer: muzică 100% organică (voce polifonică şi percuţie din palme). De fapt, albumul său The Voice a rămas în istorie dreptul primul album solo de jazz complet lipsit de acompaniament instrumental. Genul se pretează foarte bine la improvizaţie, dar, personal, prefer planificarea şi exerciţiul. McFerrin practică ambele abordări cu succes şi s-a format în egală măsură ca om de ştiinţă muzicală şi ca artist instinctual. Dincolo de meteoricul său succes MTV cu mama tuturor pieselor motivaţionale, McFerrin a activat în lumea cultă şi academică, mai degrabă decît în cea populară, deşi ocazional a păcătuit c