Cum reuşiţi să transmiteţi publicului această bucurie a vieţii care se degajă din toate rolurile pe care le faceţi?
Dorina Lazăr: Nu ştiu... Cred că, în general, am bucuria vieţii. Am luat întotdeauna din viaţă partea plină a paharului. Poate este şi un sentiment de conservare... Sunt scorpion, şi este o zodie bună, răzbătătoare, pragmatică şi plină de forţă. În ceea ce priveşte teatrul, am zile când mă dor toate, dar când urc pe scenă nu mai simt nici o durere. Parcă îmi ia Dumnezeu cu mâna!
A fost o chestiune de curaj participarea la concursul pentru postul de director al Teatrului Odeon?
D.L.: Mai mult curaj mi-a trebuit pentru altă nebunie. În 1990, am făcut împreună cu un prieten, Traian Ionescu, care fusese toată viaţa impresar artistic, Compania Artistică Bucureşti. Cu bani împrumutaţi, fireşte. Dar nu am avut curajul să mă dezleg de teatru şi bine am făcut. Compania a existat şase ani, timp în care am realizat vreo trei spectacole cu nume mari pe afiş: Tamara Buciuceanu Botez, Mihai Mihail, Adina Popescu, Mihai Dinvale, Hamdi Cerchez. Făceam multe deplasări, conduceam microbuzul, montam decorurile pe scenă, făceam de toate. Numai că atunci, imediat după Revoluţie, nu prea venea lumea la teatru. Şi apropo de această perioadă mă amuz de fiecare dată când îmi aduc aminte de o întâmplare. Repetam pentru un spectacol de Tudor Muşatescu la Sala Armatei, cortina fiind trasă, adică nu vedeam în sală. De la un moment dat am început să auzim nişte zgomote metalice repetate, dar nu le-am dat importanţă. Când am tras cortina, ce să vezi?! Sala era plină de USLA-şi care îşi încărcau armele. Era în iunie 1990. Vă daţi seama ce era afară, iar noi, slabi de minte, repetam spectacolul! Toată experienţa, activitatea desfăşurată cu această Companie m-a ajutat mult, am învăţat cum se negociază un spectacol, cum se vinde, cum să păstrezi relaţiile cu direc
