Anunţata grevă generală a bugetarilor din România a început sub semnul incertitudinilor. Nu se ştie bine ce se aştepta de la preconizatele ample manifestări sindicale, dar solidaritatea mult hăulită nu s-a realizat. Cumva în logica întîmplărilor trecutului. Frica de şefi şi de represaliile/ ameninţările transmise pe cale ierarhică a dat roade. Apoi, prudenţa din vechime a românului de a-şi păzi pepenii din propria bostănărie a prevalat asupra unei acţiuni sindicale de proporţii. Ca să ce? Să oblige un guvern să renunţe la tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi scurtarea pensiilor cu 15%. La toată lumea, zice-se, ca să fie cinstit. Zice-se. Dar... Şi intervin o sumedenie de „dar“-uri, unele logice, altele otrăvite, şi orice iniţiativă generoasă se năclăieşte rapid pe parcurs. Lipsa de autoritate a Guvernului s-a conjugat cu incompetenţa şi cu totala lipsă de încredere. Dacă încredere nu e, nimic nu este şi praful se alege. Şi chiar de-ar fi să cadă Guvernul, condus (prost) de un individ care tot face pe deşteptul ţîfnos (Emil Boc), ne putem întreba ce soluţii şi proiecte pot fi adoptate rapid pentru a se trece acest hop? Care nu este doar financiar – nu sînt bani, dar nu ştim unde s-au dus banii; gogoriţa lui Radu Berceanu, că salariile şi pensiile au crescut nepermis, este jenantă –, ci şi economic. Social şi, nu în ultimul rînd, politic. Se dovedeşte că o ţară nu poate fi condusă doar prin capriciile unui singur individ (Traian Băsescu) şi prin (in)competenţele Serviciilor Secrete, care-l alimentează cu informaţii despre cum merg treburile în România.

Existenţa unor comisii prezidenţiale care să elaboreze fel de fel de fantasmagorice strategii (comisia din care făcea parte actualul ministru al Educaţiei, Cercetării, Sportului şi Tineretului, funambulescul Daniel Funeriu, se numeşte Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor di