Când vrei să faci o continuare la ”Taxi Driver” după aproape trei decenii si jumătate ai nevoie de o mare doză de curaj. Și de nebunie în același timp. Dar, mai ales, ai nevoie și de un De Niro. Curajul (și inconștiența implicită) le-a avut și Cristi Puiu, când s-a apucat de ”Aurora”, pelicula a cărei premieră națională a avut loc ieri, la TIFF.

Viorel, personajul introvertit și paranoic al lui Cristi Puiu (intrepretat chiar de regizor), nu este însă un veteran al războiului din Vietnam, ci doar al mai micilor și mai marilor frustări autohtone. Spre deosebire de Travis Bickle, Viorel nu devine un individ reprezentativ pentru o generație, ci doar un caz izolat. Și acesta este un prim motiv pentru care vizionarea celor aproape trei ore (fără un minut), din cele cinci ore câte avea, la un moment dat producția, devine o problemă. De altfel, rata ”abandonului” după prima oră de vizionare a filmului la ”Republica” a fost destul de ridicată. E drept, mulți dintre cei care au plecat au fost din sectorul celor cu invitații, care au venit la premieră ca la un eveniment monden, fără a fi preveniți cu nimic asupra filmului. Dar aceasta nu este neapărat o scuză. Pentru că trebuie să ai un atrenament dur în ale cinematografiei ca să supraviețuiești primei părți.

Dar și din momentul în care motivațiile lui Viorel ies la suprafață, credibilitatea personajului lasă de dorit. Visul familial destrămat și agasările cotidiene la care este supus (de către vecinii de la etajul superior care îi renovează apartamentul, de către muncitorii care îl renovează, de către concubinul mamei lui, de către învățătoarea fiicei lui) nu se constituie într-un tablou clinic relevant pentru a-i justifica acțiunile. Nu, ”omul cu pușca” creat de Cristi Puiu nu poate fi ”oricine”, nu este un produs social, ci rămâne doar un caz patologic individual.

Culmea e că ”Aurora” pare să înceapă cu a