Ieri s-a săvârşit un ditamai miracolul: am avut din nou 19 ani! Nu vă vine să credeţi, e firesc, căci minunile pogoară rar pe pământ. Ei bine, chiar astfel s-a întâmplat şi nu exagerez cu o iotă. Da, ieri, în cancelaria liceului din Turnu Măgurele, unde ne-am întâlnit după 30 de ani, am fost iarăşi adolescent.
M-am simţit la fel ca atunci, înconjurat de fetele şi de băieţii din generaţia 1980, înghesuiţi de-a valma în emoţia revederii. Însă nici ei nu se schimbaseră, de parcă vrăjitoria asta ne ţinuse pe toţi captivi tinereţii veşnice. Erau aceiaşi inşi superbi şi senini, neastâmpăraţi şi optimişti. Cam aşa arătau liceenii în anii atât de huliţi azi şi zău dacă nu-mi este dor de timpurile alea.
De candoarea juvenilă de altădată, necunoscută de copiii noştri, grăbiţi să se maturizeze şi să-şi risipească inocenţa în hăţişurile modernităţii sclipicios-vulgare şi superficial-violente. Parcă trecuse doar o recreaţie de când ne despărţiserăm, într-o vară dospită de speranţe clocotitoare. Iar vara aceea durează şi acum, de vreme ce n-am plecat deloc din curtea şcolii. Am rămas acolo, ca nu cumva pârdalnica vârstă să ne prindă dindărăt şi să ne pocească.
Ce mai scamatorie, să scapi dintr-odată de trei decenii de viaţă şi să-ţi regăseşti juneţea părelnic asfinţită! O clipă măcar, întrucât iluziile nu costă nimic, şi le poate permite oricine. La urma-urmei, de-aia ne-am şi adunat la liceu, să sfidăm legile biologice şi să ne desfătăm sufletele în duioasa tulburare.
Deşi, mărturisesc ruşinat, am ezitat îndestul, speriat de perspectiva deschisă de guvernarea "datoriilor suverane" şi-a "stării de calamitate". Păi, cui îi este la îndemână să zăbovească laolaltă, niscaiva ceasuri, cu atentatorii la siguranţa naţională a patriei? Or, la sărbătoare au participat, cum altfel?, şi dascălii de odinioară, retraşi la pensie, câţi n-au păşit
