La o mănăstire pierdută între pădurile din munţii Şureanu, unvindecător de trupuri, care îşi aflase acolo hrana şi linişteapentru suflet, se apropia şi el de sfârşitul unor patimi şi al unortulburări care îl însoţiseră vreme îndelungată. Boala lui fusesegrea şi crezuse un timp că nu are remediu. Dar ajunsese la fraţii dela mănăstire, trăise, muncise, postise şi se rugase împreună cu ei în ultimele luni, şi aşa îşi găsise alinarea. După mareasărbătoare a Învierii Domnului, avea să purceadă la drumul de întoarcere, pentru a reveni la ai săi şi la meseria pe care ştia căde acum încolo avea să o facămai bine, pentru că dincolo de cunoştinţele sale medicale avea să le dăruiască celor aflaţi însuferinţă şi câte ceva din propriul său suflet. Asta descoperise întimpul petrecut la mănăstire, ştiacă aşa va putea să îşi păstreze echilibrul.(...)

Totul începuse la sfârşit de decembrie… Se afla în munţi, înfruntând cu dârzenie viscolul din ce în ce mai aprig, luptându-se să îşi deschidă drum printre troiene, acolo unde părea că nu mai călcase picior de om de câteva zile bune, săptămâni poate. Vitregia acestei încercări pe care şi-o asumase totuşi cu bună ştiinţă îl făcea să se întrebe dacă mai era pe calea cea bună. Mai întâlnise poteci şi răscruci, s-ar fi putut înşela de prea multe ori… Se gândea la poemul lui Machado, şi versurile acestea parcă îi mai dădeau putere şi curaj… Caminante, son tus huellas/ el camino y nada más;/ Caminante, no hay camino,/ se hace camino al andar. (Călătorule, sunt urmele tale/ drumul şi nimic mai mult;/ călătoru Publicitate le, nu există drum,/ drumul se face mergând.).(...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

La o mănăstire pierdută între pădurile din munţii Şureanu, unvindecător de trupuri, care îşi aflase acolo hrana şi linişteapentru suflet, se apropia şi el de sfârşitul unor patimi şi al uno