Întîlnirea mea cu poezia lui Alexandru Muşina datează din perioada liceului. Unul dintre colegii mei citea poezie recentă. Era unul dintre acei neadaptaţi ai sistemului şcolar. Nu dădea doi lei pe ceea ce se „preda“. Citea numai lucruri interesante şi de actualitate, inteligenţa şi lecturile sale fiind adesea surse de disconfort pentru profesorii depăşiţi de situaţie şi puşi în dificultate. Într-o zi, spre deliciul meu, mi-a împrumutat un xerox cu unul dintre poeţii săi preferaţi (faţă de care era foarte protector) . Era chiar o fotocopie a poemului Budila-Express de Alexandru Muşina, pe care îl citeam, pe sub bancă, în timpul orelor de îndobitocire programată. Nu-mi venea să cred că cineva reuşise să scrie atît de liber în comunism. Pe vremea aceea nu ştiam de scandalul iscat de Săptămâna. Nu aveam habar de poezia recentă. De fapt, cea mai recentă poezie cunoscută de mine era cea a lui Nichita Stănescu. Dintr-o dată mă trezeam proiectat într-un domeniu total necunoscut, fără să-mi dau seama că citisem poezie adevărată pentru prima dată în viaţa mea. Funcţia „subversivă“ a poemului Budila-Express rămăsese intactă. Pătrundeam şi eu, pentru prima dată, în „catacombele realităţii“ poetice. Poezia lui Alexandru Muşina funcţiona ca antidot pentru poezia muzeificată. Dintr-o dată regăseam „răspunsuri“ pentru viaţa „de aici şi acum“, descopeream lumea ca organism viu, poemul ca materie incandescentă. Poemul explora fiziologia lumii în care trăiam, „profunzimea“ suprafeţelor vieţii. Aceeaşi intensitate se păstrează şi în cazul volumului Regele dimineţii, chiar dacă mizele poeziei sînt altele şi „lucrurile de care realmente ne pasă“ s-au schimbat ireversibil. Cîmpul de tensiune (poetică) Pentru Alexandru Muşina, „poezia nu e materială, ci plasmatică, nu e atît un obiect, cît un cîmp de tensiune. Care devine «materie», «obiect» în şi prin actul lecturii: «materie sentime