Dacă jonglăm cu precepte morale acolo unde ideologia a amputat o istorie literară, atunci Eugen Barbu sau Nichita Stănescu ar risca expulzarea. Sursa: Agerpres

Institututul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a demarat miercuri seria de conferinţe „Monica Lovinescu” cu o prelegere a istoricului literar Eugen Negrici (foto dreapta). Profesorul invitat să deschidă noul proiect al IICCMER a vorbit despre dimensiunile tragice ale spaţiului cultural în interiorul căruia literatura română a fost forţată să performeze în anii dictaturii. De ce nu a existat în România comunistă o disidenţă culturală autentică? Şi ce atitudine e recomandabilă în faţa unei literaturi care ocupă un sfert din producţia artistică scrisă după 1830?

Pentru Eugen Negrici, răspunsurile încep cu o poveste din 1948, anul în care dictatura comunistă a devenit, formal, noua religie politică din România. În acel an, primul dintr-un şir de cinci care a adus eliminarea „dejecţiilor burgheze” şi un îngheţ ideologic cu efecte durabile până astăzi, un grup de tineri stahanovişti au incendiat fără regrete o istorie.

Cuvintele lui Eugen Negrici curg astfel: „Câţiva tineri au mers la moşia juristului Istrate Mircescu, au scos cele aproape 50.000 de volume din biblioteca acestuia şi le-au dat foc. Pentru că erau îmbrăcate în piele, cărţile ardeau destul de greu, aşa că utemiştii, plictisiţi, s-au decis să joace o partidă de fotbal. Neavând o minge, au mers în cripta familiei şi au luat de acolo un craniu de dimensiuni mai mici, era al bunicii lui Istrate Mircescu. Acesta e momentul zero al pogromului cărţii demarat în 1948”.

„Pesimism” eminescian versus “optimism” marxist

Au urmat alte procesiuni macabre, în care dictatura de inspiraţie sovietică a anulat literatura burgheză, incinerând-o la propriu şi trimiţând-o, p