Parea foarte singur.
Doar uneori, cateva raze ale soarelui de dupa-amiaza i se strecurau jucause printre frunzele minuscule, scotandu-i in relief crengile in nuante catifelate, de maro-oliv. Trunchiu-i scund si rasucit dezvaluia, totusi, un aspect sculptural. Nu intrezaream vreo explicatie. De pilda, de ce anume imi imaginam, uneori, ca, din cand in cand, tanjea dupa o mica apropiere de copacii de-afara, cei de pe marginea trotuarului. Probabil ca un pic ii si invidia. Ca sunt verticali? Ca sunt mai inalti? Oare pentru ca verdele frunzisului lor il intrecea pe al sau? Ma refer, bineinteles, la verdele acela al lor care se intensifica vazand cu ochii, sub potopul de lumina al unui nou inceput de vara. Pentru el, banuiesc ca timpul nu prea avea o unitate de masura, se scurgea altfel. Primavara, indeosebi, o percepea ca pe-o trecere fluida, tulburatoare, o etapa a unui ciclu biologic interior, care ii trimitea senzatii naucitoare si fara numar.
Ma gandesc, desigur, ca avea si-un trecut! Intuiam o poveste intreaga, cu cei care se ocupasera de el, cu voia ori fara voia lui. Cunosteau felurite procedee: ii impiedicasera accesul radacinii intr-o directie pe care ei o considerau nepotrivita, ii indoisera ramurile, le legasera cu sarme... Poate ca existase candva o incapatanare demna, pentru dreptul coroanei sale inverzite de a se orienta cat mai in sus. In cele din urma cedase. In definitiv, propria lui batalie era sa traiasca, sa reziste singuratatii, izolarii, cu o ratie anume de apa si lumina pe zi. Pe scurt, devenise ceea ce japonezii numesc bonsai.
Acum, il adusesera in vitrina unei florarii si i-au asezat vasul in care se afla pe un piedestal, ca sa-l inalte putin dintre celelalte plante. I se pusese si-o eticheta cu denumire si pret. La terminarea orelor de serviciu, traversam cateodata strada si-mi incetineam mult pasii prin fata acelei florarii
