Pipera e mai mult decât un stil arhitectonic. Pipera e o atitudine, e un stil de viaţă, e o anume valoare a pH-ului, e o rezervaţie de ADN cu spirale de gresie, faianţă, inox, lambriu de brad şi termopan, e un blat pentru cele mai oribile şi dezgustătoare torturi.

Pipera nu e ceva static, Pipera e o formă modernă a năvălirilor barbare, Pipera e un virus necunoscut, adus de gazde ignorante şi înverşunate. Este şi un reper pentru cei în veci lipsiţi de repere.

Dincolo de toate calificările simbolice pe care le poate primi, acest Nobel al mitocăniei şi rătăcirii este un tsunami subtil care mătură rapid şi sigur tot ce-i iese în cale. Un soi de Godzilla în formă de casă bună de dinamitat, care lasă în urmă colonii de monştri mici şi nerăbdători să se dezvolte.

Atunci cand vor avea trei etaje, o faţadă mov, multe coloane şi toată curtea betonată, vor putea contamina şi ei minţile slabe şi doritoare să exprime puterea absolută a tâmpeniei. Pipera e deja un model estetic, e echivalentul conturului sticlei de Coca-Cola, e cel mai cunoscut rebut din România - şi asta în doar zece ani.

Oriunde mergi, dai peste Pipera. Casele de la mare, casele de la munte, casele de la ţară şi casele conspirative, hotelurile şi bordelurile, WC-urile publice şi cele de stat, casele intelectualilor şi ale maneliştilor sunt mai nou produsul acestui uriaş gene rator de tipare de lagăr de lux second-hand. La fiecare inundaţie, televiziunile se dezlănţuie cu sfântă furie demolatoare asupra caselor din paiantă şi chirpici.

Ideea care reiese din acest discurs este că aceste forme tradiţionale de construcţie şi foarte sănătoase, pe deasupra, sunt cei mai mari duşmani ai omului modern, sunt ruşinea României maneliste, sunt o piedică majoră în calea integrării noastre în lumea civilizată a cartonului multistrat.

Poate că şi aceste ire