De ce i-ar fi unui ministru lehamite să iasă pe stradă? Să fie vorba de rușine pentru faptele și acțiunile proprii? E un scenariu în care nu cred. Nu avem noi politicieni cărora să le fie cunoscut acest termen: rușine.

Avem însă politicieni care se știu cu musca pe căciulă și cu mâna în buzunarul românilor. Politicieni care știu că a venit vremea decontului. Cărora le tremură slăninuța pe obraz. Și nu pentru că ar putea primi o flegmă, un ou stricat ori o roșie putredă în freză le e teamă. Ci de mai mult decât atât. Nu-i plâng de milă lui Videanu. Și nici altora de teapa lui, de toate culorile. Portocaliu, roșu sau albastru. Nici măcar nu-i pot invidia pentru jeep-urile și vilele în care se baricadează. N-aș renunța pentru toți banii din lume la bucuria de a ieși liniștit pe stradă, fără să fiu înconjurat de bodyguarzi și fără să fie nevoie de mașina poliției ori a serviciilor secrete care să deschidă drumul.

Pot, eventual, să-i compătimesc (un sentiment diferit, totuși, de cel de milă) pentru situația în care au ajuns. Dar e o compătimire combinată cu silă. Cu greață. O reacție viscerală greu controlabilă. Și nici nu-mi fac iluzii că Videanu & Co vor înțelege vreodată de ce îi urăște lumea. Asta ar presupune că ar avea sentimentul responsabilității acțiunilor lor. Ori responsabilitatea nu vine odată cu ploaia.

De ce i-ar fi unui ministru lehamite să iasă pe stradă? Să fie vorba de rușine pentru faptele și acțiunile proprii? E un scenariu în care nu cred. Nu avem noi politicieni cărora să le fie cunoscut acest termen: rușine.

Avem însă politicieni care se știu cu musca pe căciulă și cu mâna în buzunarul românilor. Politicieni care știu că a venit vremea decontului. Cărora le tremură slăninuța pe obraz. Și nu pentru că ar putea primi o flegmă, un ou stricat ori o roșie putredă în freză le e teamă. Ci de mai mult decât atât. Nu-i plâng de milă