Odiseea lustraţiei nu s-a încheiat în 19 mai, odată cu votarea în Camera Deputaţilor. Asta deşi nu caută vinovaţi şi nu instituie vinovăţii colective, fiind doar o lege de reparaţie morală pentru victimele regimului comunist, o lege “deosebit de blândă”, după cum a caracterizat-o unul dintre susţinătorii ei, Sorin Ilieşiu, o lege care nu trimite pe nimeni după gratii, cerând doar “decenţă”.

Cu toate acestea, piedicile care i se pun sunt departe de a se fi epuizat, ceea ce poate fi, în fond, mesajul că această lege nu e, încă, tardivă. Continuarea sabotajului era, de altfel, previzibilă. Imediat după şedinţa din Camera Deputaţilor – al cărei vot îi conferea dreptul promulgării şi intrării în vioare –, deputatul P.S.D. Florin Iordache a devoalat planurile partidului pe care îl reprezintă, în privinţa viitorului acestei legi. Următorul pas, care fusese stabilit a fi făcut imediat după promulgare, era atacarea ei la Curtea Constituţională, pe motiv că legea e “nedemocratică şi neconstituţională”. Astfel, luni, 7 iunie, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe în favoarea (ne)constituţionalităţii Legii Lustraţiei. Două acţiuni împotriva acesteia au fost adresate Curţii, introduse de către parlamentari din grupurile P.S.D. şi P.C. Pe lângă acuzaţiile de neconstituţionalitate, Legea lustraţiei mai este acuzată – de voci care provin din acelaşi “eşantion” politic – de tardivitate şi de politizare. Întrebarea la care ar trebui să răspundă detractorii ei este, însă, simplă : Dacă acestea sunt argumentele reale pentru care lustraţia nu este dorită la mai bine de 20 de ani de la momentul în care, oficial, România a devenit o ţară liberă de comunism, de ce politicienii care vin, azi, cu astfel de “argumente” nu au făcut-o, în mulţii ani scurşi din Decembrie '89?

Ion Iliescu merge până într-acolo încât, la puţin timp după ce Camera Deputaţilor a dat aviz favorabil