Contrastul dintre Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, care a stat la baza proiectului de unificare europeană prin intermediul cărbunelui şi oţelului, şi încercarea neîncrezătoare de a salva Grecia şi moneda euro din 9 mai 2010 nu ar putea fi mai puternic.

Desigur, în 1950, Războiul Rece a fost violent, iar recuperarea după cel de-al doilea război mondial concentra minţile europene. Era urgent să fii imaginativ - iar oamenii potriviţi au fost în poziţiile potrivite. Jean Monnet, care a inspirat proiectul, a fost pragmatic şi îndrăzneţ. Robert Schuman, care le-a prezentat ideea de unificare liderilor din Europa, a fost animat de o credinţă profundă, care a ajutat la crearea unor miracole. Vremuri diferite, oameni diferiţi, stări de spirit diferite. Sediul Colegiului Europei din Natolin, lângă Varşovia, este un barometru aproape perfect pentru a testa moralul Europei. Dacă tinerele elite europene care au fost instruite să ocupe poziţii în cadrul instituţiilor Uniunii Europene nu mai cred în viitorul UE, ceva este cu adevărat greşit. Dacă ei nu cred în Europa, cine va mai crede?

În campusul Natolin, studenţii care nu au terminat încă facultatea, reprezentând mai mult de treizeci de naţionalităţi, trăiesc în ceea ce chiar ei descriu adesea ca o „cuşcă de aur". Ei interacţionează (sau ar trebui) ca să devină ceea ce mulţi au fost deja înainte de sosirea lor: „europeni". Cel puţin acesta este modul în care s-au desfăşurat lucrurile şi ar trebui să continue la fel. Dar, chiar şi în acest mediu unic protejat, Europa nu mai este cauza care a fost odată. Elevii tind să se grupeze pe naţionalităţi mai mult decât au făcut-o în trecut, ca şi cum ar vrea să aibă reasigurări familiare împotriva incertitudinilor din prezent şi viitor.

Când am început să predau Relaţii Internaţionale la Natolin, în 2002, toţi studenţii erau animaţi de speranţele ce decurg din extinderea