M-a pus pe gânduri cotizarea la bugetul asigurărilor sociale de stat. Pensia: această Fata Morgana a bătrâneţilor, din ce în ce mai subţirică... Mai mult, mă tem că dacă pensionarii de astăzi o văd, deşi e din ce în ce mai străvezie, până vom ieşi noi la pensie va rămâne doar un miraj.
O cunoştinţă, mai cinică de felul ei, îmi spunea că n-o interesează să cotizeze la stat pentru că speră să nu mai apuce pensia. Pe lângă cochetăria feminină pornită din raţionamentul „mai bine mor tânără şi frumoasă decât să trăiesc ca o babă, zbârcită", concepţia ei de viaţă avea şi un oarecare pragmatism. Dar oamenii normali nu aleg cât să trăiască... Deci, ce ne facem dacă apucăm pensia? Sau, mai bine zis, vârsta pensionării? Să luăm un scenariu gri, pentru că la cel mai negru mi-e rău să mă gândesc. Să presupunem că nu vom avea copii, deci nici sprijin la bătrâneţe şi că nu vom apuca, lucru cât se poate de realist raportat la vremurile în care trăim, să ne luăm vreo casă. Stăm, aşadar, la bătrâneţe, tot în chirie, undeva la bloc şi nu mai visăm la nimic altceva decât să vină poştaşul, ca pensionarii din zilele noastre, să ne aducă pensia, ca să o dăm. Să trăim măcar cu inima împăcată că ne-am achitat obligaţiile: chiria, întreţinerea, CAR-ul etc. Nu mai dezvolt subiectul hranei de zi cu zi sau al medicamentelor, pentru că nu aş vrea să pun sare pe rana unor pensionari aflaţi deja în această situaţie. Dar ce ne facem dacă, poştaşul, pe care îl vedem astăzi umblând pe străzi să ducă pensia sau despre care aflăm că a fost jefuit, de la televizor (o altă realitate a zilelor noastre) nu va mai suna nici măcar o singură dată? Dacă poşta va deveni o amintire peste câţiva ani din cauză că poştaşii îşi vor pierde obiectul muncii? Oare aşa cum au dispărut scrisorile de dragoste, pe care părinţii, bunicii noştri le mai păstrează încă, aşa vor dispărea şi pensiile? În viitor, cuvântul
