Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie mi-au trebuit mulţi ani de libertate pînă să mă plictisesc de televizor şi ziare şi să revin la cărţi.

Şoarece de bibliotecă n-am fost nici înainte (şi, logic, n-am redevenit), dar acum relaţia mea cu lectura (cărţilor) aş putea-o descrie cu expresia englezească „I’m never without a book“. Am auzit-o de la un prieten american şi mi-a plăcut pe jumătate, căci are două înţelesuri: unul pompos, pe care-l refuz („nu pot trăi fără cărţi, sînt aşa de intelectual“) şi unul alibist, care-mi convine: am totdeauna o carte sau mai multe la îndemînă, gata să fie citite cînd le-o veni rîndul, dar asta nu înseamnă că citesc tot timpul.

Alt obicei de lectură mai nou este că mi se întîmplă mai des decît în tinereţe să renunţ la o carte cu totul, dacă nu mă „prinde“, întrucît, după ani lungi de străduinţe şi de ambiţii, am înţeles că n-o să citesc niciodată totul, iar o carte în plus sau în minus, în această ordine incompletă, chiar nu contează.

Acum stă şi aşteaptă, cu şanse mari să aştepte mult, Günter Grass (Pisica şi şoarecele, al doilea volum din „trilogia de la Gdansk“). La Grass am ajuns (sau reajuns) graţie cărţii despre trecutul lui în armata Germaniei naziste, o carte suficient de mediatizată, ca să-mi intre în cîmpul vizual, şi de puternică, pentru a n-o lăsa din mînă. Cu alte cărţi de-ale lui Grass merge mai greu, mai ales cînd lectura e în cehă, o limbă în care citesc mai lent decît în engleză.

Dintr-o suflare am citit lunile trecute tot ce-am putut cumpăra de-aici, de la Praga, din cărţile Hertei Müller traduse în română. Din păcate pentru cititorii de aici, încă n-am văzut în librării vreo traducere în cehă – e poate primul caz de laureat al Premiului Nobel netradus. De la Herta Müller am ajuns la colegul ei de generaţie bănăţeană William Totok, citind în sfîrşit Constrîngerea memoriei, în care îşi povesteşte