Peste trei zile se împlinesc douăzeci de ani de la curmarea violentă a celei mai lungi demonstraţii din istoria României.
Fenomenul numit Piaţa Universităţii a început în 22 aprilie 1990, prin ocuparea paşnică a carosabilului Pieţei Universităţii (teatru al represiunii fioroase din noaptea zilei de 21 Decembrie 1989) şi declararea ei ca „Zonă liberă de neocomunism”. Piaţa Universităţii a fost curmată după 53 de zile, prin evacuarea violentă a demonstranţilor, în ziua de 13 Iunie 1990.
Pentru a o spulbera, autorităţile au recurs la o provocare miliţienească, soldată cu morţi şi răniţi, şi la organizarea celei de-a treia mineriade (14-15 Iunie), soldată şi ea cu morţi şi răniţi. Felul în care a fost lichidată Piaţa Universităţii a semănat cu un pogrom (aşa cum a remarcat, atunci, Andrei Cornea), iar tăcerea justiţiei faţă de fărădelegile comise de autorităţi a înscris scenariul represiunii în logica reglărilor de conturi mafiote.
Leszek Kolakowski găsea că există un criteriu practic prin care putem deosebi un stat de drept de unul autoritar: dacă un cetăţean poate în principiu câştiga un proces împotriva statului, atunci statul e de drept; dacă nu, e autoritar ori totalitar.
Datele oficiale spun că la UM 0575 Măgurele au fost reţinute abuziv peste 600 de victime ale represiunii minereşti (dintre care 70% romi, ridicaţi pe sus în cursul unei razii făcute de mineri în cartierul Rahova), la UM 0828 Baneasa au fost sechestrate peste 450 de victime, iar 6 persoane au fost împuşcate. Pentru toate acestea NU a plătit, în justiţie, NIMENI. Parchetul a dat NUP.
Piaţa Universităţii a fost, în sine, un fenomen uluitor. A fost cel mai puternic proiect românesc de societate civilă realizat prin chemare la solidaritate directă. Societate civilă înseamnă solidaritate dezinteresată în jurul unui proiect comun. Înseamnă, în ch
