Solicitarea urgentării dezbaterii și votării moțiunii de cenzură depusă de PSD venită din partea lui Traian Băsescu a venit oarecum surprinzător. ”De ce a făcut-o?” este o întrebare la care au căutat răspunsuri și colegii Costin Ilie și Alin Fumurescu. Ambii au adus în discuție și au pus această grabă pe seama evitării jocurilor politice și sforilor care ar putea fi trase pe ultima sută de metri. Teoretic (în ipoteza în care PD-L și aliații de guvernare ar vota împotrivă), opoziția ar mai avea nevoie de 20-21 de voturi pentru a duce la căderea Guvernului Boc. În aceste condiții, graba ar fi justificată: când ești în avantaj e în interesul tău ca jocul să se încheie cât mai repede. Pentru că, de această dată, Băsescu nu vizează o victorie la scor, ci una ”a la Pyrus”.
Dincolo de slăbiciunea scoasă în evidență de interpelarea prezidențială (argumentată corect de Fumi), acțiunea are, însă, și două avantaje. Majore.
1. Imaginea: Traian Băsescu mută responsabilitatea întârzierii luării măsurilor de austeritate pe umerii opoziției (făcând uitat faptul că din momentul anunțării lor și până la momentul asumării răspunderii politice de către Guvernul Boc a trecut mai bine de o lună). După cum subliniază și Costin Ilie, indiferent de rezultatul votului final, e de bun simț ca moțiunea să fie votată cât mai repede, pentru a elimina incertitudinea. Boală lungă, moarte sigură e un proverb cum nu se poate mai adecvat în acest caz. Și astfel, printr-o simplă declarație, cele 2-3 zile de amânare, puse în cârca opoziției, șterg cu buretele, la nivel de percepție colectivă, întârzierile de aproape un an și jumătate în care măsurile asumate acum de Guvern (și care fac subiectul moțiunii) ar fi trebuit dezbătute și ar fi trebuit votate (pro sau contra) de Parlament.
2. Calea de atac și presiune: Prin vocea lui Băsescu (urmat apoi și de alți membri ai PD-L) se anunță