Tot văzând demonstraţiile antiguvernamentale ale zecilor de mii de oameni nemulţumiţi, nu ştiu de ce mi-a venit chef să beau un nechezol ca pe vremuri. Tinerii, de bună seamă, nu ştiu ce e acela nechezol. Era celebra cafea cu înlocuitori de pe timpul lui Ceauşescu, poate una din cele mai perfide forme de batjocură la adresa unui popor care, trăit la porţile Orientului, ştia totuşi ce înseamnă cafeaua adevărată. Eram un popor de cabaline bând nechezol. Mă întreb ce fel de popor suntem acum. Un popor de idioţi, aşa cum spun unii comentatori? Probabil. Dar nu cred că e vorba doar de prostia individuală, ci de un fel de ironie amară a istoriei care ne face simple marionete. La ce mă refer? Simplu. Am ajuns să avem un preşedinte care curajos, într-un cor de huiduieli, a citit în forul legislativ al ţării raportul drastic al despărţirii de comunism, dar acelaşi preşedinte este persoana sub a cărei pălărie asistăm la cea mai periculoasă degringoladă economică şi socială a ţării. Cu alte cuvinte, ce a făcut o mână este negat de ce face cealaltă mână.

Cam aşa stau lucrurile. Încă puţin şi datoria externă a ţării va ajunge la 100 de miliarde. Gene-raţii succesive vor avea ce plăti pentru a acoperi astfel găurile făcute de administraţii incompetente. Sub faţada aderării la NATO şi UE, actualii politicieni şi-au făcut de cap şi ne-au împins să privim cu nostalgie spre, să zicem, defuncta epocă a nechezolului. Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin nu mai poate să aibă impactul de odinioară. Cărţile care mai analizează fenomenul totalitar au ajuns să-i intereseze strict pe istorici. Trăim şi acum tot o formă de totalitarism. Când statul ajunge la disperare acţionează despotic, nu are altă soluţie. Comunismul a îngrăşat nomenclatura şi i-a umilit pe oamenii muncii. Dar clientela politică de azi ce e decât tot o nomenclatură? Nu repetă ei experienţa fastă pentru ei, ne