Nu ne mai pasă de copii, de sănătatea lor, de locurile în care pot să bată mingea.

Am învăţat carte la o şcoală dintr-un cartier de siderurgişti. Şcoala avea un teren de handbal (pe care jucam fotbal), unul de volei (pe care jucam tenis de câmp) şi unul de baschet (pe care jucam baschet). Lângă şcoală, nevestele siderurgiştilor stăteau la coadă la complexul alimentar, când se băgau untdelemn şi telemea pe cartelă. Noi, băieţii şi fetele din cartier, băteam mingea pe aceste terenuri de ciment. Băteam la orele de sport şi în afara orelor de şcoală, de dimineaţa până seara.

N-a ajuns la noi vreun antrenor ca să ne facă mari campioni, n-a venit televiziunea ca să ne filmeze pentru „Daciada", mişcarea sportivă „născută" la indicaţiile „iubitului conducător", şi nici vreun scenarist nu s-a inspirat din baschetul nostru ca să facă un film mai tare ca pelicula „Albii nu pot să sară". Nu ne păsa de „indicaţii", de americanii care se lăudau în filme cu baschetul lor de cartier şi nici de cozile la untdelemn. Am bătut mingea până ne-au crescut bărbile şi ne-am dus fiecare la casa lui.

Astăzi, şcoala din cartierul siderurgiştilor este mai bogată. S-a spart cimentul de pe cele trei terenuri şi s-au „plantat" fire de gazon sintetic şi două porţi de fotbal. Cu plase şi marcaje albe. Terenul de fotbal nu este făcut pentru elevi, care au doar o oră de sport în programă (şi nici aceea nu se ţine din cauza profesorilor blazaţi), ci pentru nişte burtoşi asudaţi care-l închiriază cu ora. După ce îşi dau „sufletul" pe gazon, se duc să-şi umple burţile la restaurantul simandicos, deschis în fostul complex alimentar, apoi se urcă în maşini grele. Terenul rămâne pustiu.

Ciudat şi scandalos în acelaşi timp este că multe şcoli şi licee au optat să-şi transforme vechile terenuri de ciment în terenuri de fotbal cu gazon sintetic. De parcă şcolile s-au transformat peste noa