Atunci când nu le produce de-a dreptul, criza lasă câmp liber tuturor derivelor. Şi, deşi de la democraţia originală la dictatura luminată de care vorbea acum câteva luni un ministru au trecut douăzeci de ani, derivele pot schimba traiectoria României. Semnele există şi la case mai mari. Deja alegerile legislative de miercuri, 9 iunie, din Olanda au adus extrema dreaptă olandeză, reprezentată de Partidul pentru Libertate condus de Geert Wilders, pe a treia poziţie. Şi dacă acum opt ani Lista Pim Fortuyn obţinea un rezultat asemănător (26 din 150 de locuri, faţă de 24 din 150 astăzi), atunci totul părea un accident care se datora stării de emotivitate indusă de asasinarea, cu nici două săptămâni înaintea alegerilor, a liderului. Acum, în 2010, cu un scor asemănător, Geert Wilders, politician cunoscut deja datorită atitudinii sale militant islamofobe, consolidează o tendinţă extremistă într-una dintre cele mai liberale democraţii din Vest. Pe de altă parte, extremismul maghiar, cu succesul de-acum două luni al Jobbik, şi cel bulgar, reprezentat de Ataka, demonstrează că Estul nu e deloc protejat. De ce ar fi, atunci, România o excepţie?

Deşi pare mult în termenii vieţii individuale, timpul scurs de la căderea lui Ceauşescu nu a fost - şi nu avea cum să fie - suficient pentru a da consistenţă comportamentului democratic în România. Jocul de-a v-aţi ascunselea dintre nomenclatura centrală şi cea marginalizată nu a oferit un program politic democratizării, ci un spectacol halucinant. Or, astăzi, chiar dacă unii mai cred că totul se reduce la spectacol, cu toţii plătim lipsa programului!

Ce constatăm după două decenii de aşa-zisă democratizare? După o tranziţie traumatizantă către un sistem social, economic şi politic care a promovat competiţia între oameni inegali - sistem care nu-şi propunea să realizeze justiţia socială şi a inhibat orice interiorizare a valo