Duminică priveam furtuna atît de mediatizată, cînd am văzut trecînd pe stradă o femeie care ducea nişte sacoşe grele. Femeia nu avea umbrelă şi îşi ţinea capul plecat, atentă la drum, dar evident că a intrat cu piciorul pînă la gleznă într-o baltă. La vreo doi paşi în spate, un bărbat păşea voios, fără sacoşe, cu o umbrelă de toată frumuseţea. Cînd să o compătimesc pe sărmana femeie că nu are şi ea o umbrelă, observ că cei doi vorbesc, deci se cunosc... evident, un cuplu, în care, iată, femeia duce sacoşele prin ploaie, iar bărbatul merge ţanţoş cu umbrela... la doi paşi în spate. Revoltată pe bărbatul care ar fi trebuit să-i care sacoşele, ajung în final la concluzia că, în fond, femeia e vinovată pentru că se complace în această ipostază.
Luni dimineaţa, povestindu-i unei prietene în autobuz întîmplarea, sosesc la grupul şcolar unde m-am titularizat, după cinci ani de eforturi asidue, la vreo 60 km de oraşul meu de domiciliu – nu din ratare sau din mediocritate, ci pentru că nu există posturi, exact ca acum vreo cîteva zeci de ani – ca să aflu cu stupoare că la noi nu se face grevă – aceea de o zi, din 31, nu cea pe termen nelimitat –şi că sînt înconjurată de astfel de... femei cu sacoşe, dar fără umbrelă. Mă revolt, colegii se uită urît la mine, unul după altul iau distanţă – probabil de teama de a nu fi contaminaţi de ideile mele cvasianarhiste –şi mă întreabă, cu aroganţa cu care îl atenţionezi pe un elev că a greşit, dacă nu m-am săturat să mă consum atît, dacă nu am învăţat de atîta timp că nu am autoritatea şi puterea să fac ceva... Bine, dar drepturile mele, disperarea tînărului silit să trăiască din salariul minim pe economie, plus 30 de lei, timp de atîtea luni, chiria, cheltuielile, transportul, cărţile, ca să nu mai vorbesc de mîncare, toate astea sînt normale? Ce voi face la vară, cînd banii nu îmi vor ajunge nici să-mi plătesc chiri