Mai întâi, în anii studenției, a fost Geo Dumitrescu. ” Numai veşti rele mai aştept./ Numai veşti proaste mai pot aduce:/ a mai murit un copac,/ a mai plecat o pasăre,/ cineva şi-a tăiat sufletul într-un/ ciob de oglindă,/ undeva, în continentul iubirii/ au năvălit oamenii-cangur …”
”Africa de sub frunte” a lui Geo Dumitrescu venea într-un moment de revoltă, când tăierea sufletului într-un ciob de oglindă era un sentiment trăit cotidian (iar acele timpuri de revoltă și secătuire s-au întors, dar aceasta e deja o altă poveste).
Apoi a venit Mark Williams. Nu știu câți și-l mai amintesc pe eroul finalei Cupei Africii pe Națiuni, din 1996, când reprezentativa ”bafana-bafana” s-a impus în fața Tunisiei cu 2-0. Atunci, Williams, autorul celor două goluri ale finalei, a executat în fața tribunelor populate deopotrivă cu albi și negri, celebrul salt al protestatarilor anti-apertheid – un salt asemănător cu exercițiul ”mână picior opus” de la orele de educație fizică. Întâmpinat cu ovații, a fost unul dintre cele mai frumoase gesturi din istoria fotbalului, menit să acopere măcar o parte din rănile încă deschise ale fostului regim separator din Africa de Sud.
A urmat, mai recent, ”Viața și vremurile lui Michael K”, a lui J.M. Coetzee, povestea tulburătoare a unui grădinar care părăsește capitala Cape Town, devastată de violențe, pentru a ajunge cu mama lui, imobilizată într-un cărucior, în satul natal. Iluziile și viitorul nu-și au locul în această poveste.
Despre iluzii și viitor vrea să povestească însă noua ediție a Campionatului Mondial de Fotbal, care debutează astăzi în Africa de Sud. O ediție care începe, conform, primelor relatări ale jurnaliștilor de la fața locului, cu pistolul la tâmplă. La modul cel mai propriu. Africa de Sud e departe de a-și fi încheiat războiul cu sine-însăși. Și dincolo de decizia electorală (pentru Sepp Blatter
