Noroacele strabunicii
Strabunica mea avea dreptate cand spunea ca atunci cand este inflorit liliacul, sa cauti noroacele in florile lui si sa le pui in san, ca sa-ti poarte noroc. Noroacele, adica acele flori mici care au trei sau cinci petale, in loc de patru petale, cate au de obicei. Si am facut asta de cand ma stiu, ori de cate ori am intalnit in calea mea un copacel de liliac. Mai intai ii sorb parfumul discret si apoi caut noroacele si le pun acolo unde zicea strabunica mea, cat mai aproape de inima. Uneori, imi pun si cate o dorinta, alteori o fac pur si simplu, fara sa ma gandesc la ceva anume, caci, cu siguranta, el, liliacul, trebuie sa stie ce-mi doresc: mai ales sa fiu fericita, chiar daca fericirea tine doar cat o clipa fugara. Dar acea clipa poate insemna o vesnicie, poate sa te tina treaza mult timp, poate sa te motiveze!
Strabunica mea! Marunta la trup, cu parul nins, cu haine cernite si fuste pana in pamant, cu vocea blajina, cu suflet cald, cu ochii ei albastri, de un albastru infinit, usor umezi. Ma fascinau ochii aceia, bunatatea lor, si imi pironeam privirea mea de taciune in ei; uneori, ea parca se speria de staruinta cu care o priveam si-mi spunea: "Ptiu, sari-ti-ar ochii, ce ai de te uiti asa la mine?!". Si eu radeam si fugeam in fundul gradinii si asteptam sa ma caute. Stiam ca ma iubeste fara rezerve, asa cum doar ele, bunicile sau strabunicile noastre, stiu sa o faca.
Si, fara sa-mi dau seama, fascinatia pentru liliac si pentru ochii albastri m-a insotit mereu in viata. Si-avand incredere, aproape oarba, in noroacele din florile liliacului, odata am uitat de restul lumii, si mi-am pironit privirea in doi ochi albastri, si tot privindu-i m-am trezit plutind, imbalsamata de mirosul florilor de liliac, de adierea vantului, de stropii de ploaie, de placerea de a bea pana la fund si fara rezerve din cupa de fericire ce-mi e
