Cutia cu vechituri
Am sa va scriu despre cateva intamplari din viata mea, ca sa mai usurez din greutatea pe care au lasat-o in amintirile mele. Si ca sa atrag atentia celor prea nepasatori ca, in lumea asta mare, Dumnezeu a lasat si oameni mai sensibili, care parca intotdeauna au fost sortiti sa iasa pe locul doi. Oameni carora le-a lipsit mereu cate ceva ca sa fie castigatori. Care au trait o viata intreaga cu senzatia aceea frustranta ca le lipseste doar putin, doar un pas, ca sa fie pe deplin fericiti.
Am fost fata mai mica intr-o familie in care intaiului nascut i s-a dat tot meritul, ca sa zic asa. Si daca am sa va spun ca acest intai nascut a fost tot o fata, veti intelege ca am avut o copilarie aproape trista si o adolescenta la fel, pentru ca la acei ani nu stiam sa explic anumite lucruri si nu puteam sa inteleg diferenta pe care parintii mei o faceau intre mine si sora mea. Veti crede ca poate mi s-a parut, dar nu este asa. Sa va spun: de exemplu, sora mea primea o hainuta noua, eu trebuia s-o port pe aceea pe care a purtat-o ea inainte. Ani de-a randul, nu cred sa fi avut ceva nou, numai al meu, pentru ca toate lucrurile treceau mai intai pe la ea si abia apoi ajungeau la mine. Poate de Pasti sau de Craciun sa ma fi innoit si eu cu pantofi sau cu vreo pereche de manusi. Uram cutiile maro de carton, in care mama depozita in podul casei hainele si lucrurile pe care nu le mai purta sora mea, asteptand ca eu sa mai cresc si sa le pot folosi. Intre noi era o diferenta de cinci ani si mi s-a parut tare nedrept sa asist la felul in care sora mea devenea o mica vedeta a familiei, iar eu ramaneam mereu "mucoasa", "aia mica", "impiedicata".
Astazi, dupa ce au trecut ani de la aceste intamplari, vad altfel lucrurile si, cand imi amintesc anumite scene din viata de atunci, inclin sa cred ca poate chiar eram o impiedicata la anii aceia si ca, poate
