Periodic, și în special în timpul verii, amintirea copilăriei la țară își cere drepturile. Și atunci orice pretext e bun pentru a urca în mașină și pentru a o întinde către un sat. De data asta am ajuns în Roșcani (comuna Dobra, județul Hunedoara). E unul dintre cele două sate natale (cel al mamei, mai exact). Și, la cafeaua de dimineață, în amintirea plăcintelor cârpite de aseară, puțină publicitate : Liniștea – e cel mai greu de descris. Doar ca idee: undeva, către capătul satului, la 2-3 kilometri de terasa de pe care scriu acum, un cocoș anunță musafiri; îl aud ca și cum ar fi la doi pași de mine. Și cam ăsta e singurul zgomot Timpul – nu, la Roșcani timpul nu s-a oprit în loc (doar că nu a fost alterat) . Satul are canalizare, telefonie digitală (a fost chiar primul sat din România cu centrală telefonică digitală), ulița principală asfaltată, iar albia râului regularizată Păstrăvii – Râul Dobrii (care trece prin sat) e vestit pentru păstrăvii lui. La un moment dat a fost chiar suprapopulat, după ce ploile de primăvară au umflat apele râului care au intrat în păstrăvărie. Așa încât mare ghinionist trebuie să fii să nu prinzi nimic la o partidă de pescuit pe aici Școala – da, școala (clasele I-IV) m-a bucurat cel mai mult: renovată, cu rețea de calculatoare conectată la internet, cu grupuri sanitare noi, cu parchet, gresie și faianță. Și, în primul rând, luminoasă. Și ce mi-a plăcut cel mai mult (opțiune personală): planșele și afișele referitoare la lecțiile de protecția mediului – de altfel, în holul școlii există și o mică expoziție realizată din materiale refolosite Istoria – Biserica satului a fost construită în secolul al XV-lea (atestarea e la 1491) de familia de voievozi români Caba; despre biserica din Roșcani, ridicată de stră-stră-stră-… străbunici, am mai scris și cu altă ocazie – e unul dintre motivele (”nostalgia rădăcinilor” i-aș spune) pentru