„Şi când mă gândesc că am fost tentat să-l votez în primul tur”. E o frază care din noiembrie încoace îmi tot revine pe buze şi mi-e tot dat să aud din gura celorlaţi. Crin Antonescu reuşeşte aproape în fiecare zi să ne confirme alegerea făcută. Când nu e autoritar, e naţionalist. Şi asta pentru că nimeni, cu excepţia-i, nu-l vrea premier.

De la precedenta postare, Crin Antonescu nu s-a oprit. A fost nelipsit de la cele două televiziuni de ştiri importante repetând întruna, întrebat şi neîntrebat, că el e gata (adică vrea) să fie premier şi să ne scoată din criză. Pe mine, pe tine, pe mătuşica, pe oricine, la orice oră din zi şi din noapte, asemeni unui puşti care vrea să facă şi el o faptă bună şi atunci se oferă să treacă strada pe fiecare bătrânică ieşită-i în cale. Chiar dacă, şi este cazul domnului Antonescu, nimeni nu i-o cere. Dar nu-l voi imita, comentând din nou ridicolul acestei situaţii.

Altceva m-a scos din pepeni în acest weekend. Crin Antonescu „înjură” de ani buni uniformitatea PDL, faptul că democrat-liberalii aşteaptă cu gura căscată ordinele de la Zeus (deşi zilele acestea Modroganul pare un tărăm plin de insurgenţi), dar aplică de la o vreme încoace senin politica pumnului băgat pe gât. Neobosit în a folosi cuvântul „dictatură”, domnul Antonescu nu bagă în seamă faptul că de la o vreme încoace – de când a fost reales la al nu ştiu câtelea congres – repetă întruna „Partidul sunt eu”. A făcut-o atunci când şi-a impus lista, a făcut-o atunci când unii din cei care l-au contestat au dispărut de prin peisajul funcţiilor de conducere, o face acum când îşi ameninţă proprii parlamentari cu excluderea dacă nu votează moţiunea de cenzură a PSD.

Şi nu, nu grija guvernului Boc mă mână în luptă. Ci soiul ăsta de liberalism îmbăţoşat, plin de teze morale, dar gol ca mesaj şi ipocrit tocmai prin faptul că reclami la alţii ceea ce eşti şi tu. @