Înainte de 1989, ziarele şi televiziunea din România porneau din când în când campanii împotriva „speculanţilor", indivizi detestabili care tulburau buna aprovizionare a populaţiei cu produse de consum. Aceştia erau producători agricoli care refuzau să scoată marfa la vânzare pe tarabă la preţul prevăzut de mercurialul din pieţe, vânzători din magazine care comercializau „pe sub mână" şi la suprapreţ produsele mai căutate sau persoane care cumpărau, atunci când găseau, cantităţi de produse în vederea revânzării. Oricine era bine plasat în lanţul de distribuţie putea câştiga bani buni din revânzarea produselor care lipseau. Propaganda vremii încerca să ne facă să credem că „speculanţii" erau cauza penuriei din magazine, deşi bunul-simţ elementar ne spunea că tocmai lipsa mărfurilor era cea care inducea specula.

Cu uşor amuzament, dar şi o undă de tristeţe, am reîntâlnit în ultimul timp acest raţionament „pe dos" în luări de poziţie ale reprezentanţilor autorităţilor din Grecia, Franţa, Germania, Statele Unite sau alte ţări, care încearcă să ne convingă de faptul că „speculatorii" de pe pieţele financiare sunt la originea crizelor cu care ne confruntăm în ultimii ani. „Speculatorii" de astăzi sunt o formă evoluată a speculanţilor din trecut, ei sunt îmbrăcaţi la costum şi cravată şi conduc bănci sau fonduri de investiţii care gestionează sute de milioane sau miliarde de dolari sau euro. Ei cumpără active financiare (valute, obligaţiuni emise de guverne sau companii private, acţiuni ale societăţilor cotate la bursă sau instrumente financiare derivate din aceste active), mizând pe creşterea sau scăderea preţului acestora. Dacă au apreciat corect aceste evoluţii, speculatorii pot câştiga sume enorme într-un timp foarte scurt; dacă s-au înşelat, pot pierde la fel de mult.

Din punct de vedere economic, speculatorii nu sunt decât nişte investitori. Orice inves