E adevărat: România literară se deschidea la pagina scrisă de Nicolae Manolescu. Tata reuşea, săptămână de săptămână, dintr-o singură mişcare, să găsească fix cronica. Cumpăra aproape toate revistele literare, inclusiv Albina, dar, cu excepţia României literare, le citea de la spate. Albina, de la... ac. Ca să ştii ce se întâmplă în lumea literară, ce cărţi au mai apărut, ce teme se discută, ce polemici sunt, trebuie să citeşti presa literară, mi-a spus tata. Şi l-am ascultat. De pe la 15 ani citeam cot la cot cu el. (Mult timp mi-a trebuit, după 1990, să mă dezobişnuiesc să mai lecturez ziarele şi revistele de la ultima pagină spre prima. După Revoluţie, tata aducea acasă, zi de zi, câte un braţ de ziare. De la cele 10-12 reviste cu care eram obişnuit la sfârşit de săptămână vinerea şi sâmbăta ajungeau ele la Turnu Severin , am trecut la un consum zilnic mediu de 18-20.
Ştiu, alţii aveau doze şi mai mari...) Cronica domnului Manolescu o parcurgeam amândoi deodată. Curiozitatea tatălui mă contaminase, iar argumentul său era imbatabil: Manolescu e cel mai bun critic contemporan, după el se reglează ceasurile literare. (Lucru rămas valabil şi după 20 de ani, când o parte din lumea scriitoricească de la noi s-a inflamat pentru că nu era înăuntrul Istoriei critice a literaturii române. Unii, pe bună dreptate.)
Venind student în Timişoara, am rămas cu ticul de a cumpăra şi a citi presa literară. Nu puţine dintre reviste dispăruseră, altele se... stricaseră, două-trei noi intraseră direct în topul personal. Contrapunct, de exemplu. Dar România literară a continuat să nu-mi lipsească din colecţie. Nici măcar acel număr în care am citit, stupefiat şi revoltat, dialogul între Ion Iliescu şi Nicolae Manolescu.
Partidul Alianţei Civice era un partid al scriitorilor. Aşa îl percepeam la 22-23 de ani, când am început să intru prin sediul său din Timiş
